Ana-Maria Rusu: Inclus/Exclus

Despre educație se spun și se scriu atât de multe bune, rele, adevărate… Despre  profesori se scriu cuvinte frumoase, cuvinte grele,  elogii, studii, memorii… miliarde de cuvinte menite sa dezvolte,  aprecieze, scoată în lumină sau îngroape în egală măsură…

Sunt profesor. Sunt  tânără și deși  vârsta sau lipsa de experiență sunt deseori considerate un defect  în cancelarii, am să încerc sa scriu despre  lucruri pe care  nu prea le-am citit ci doar vazut, trăit…

Orice dascăl iși dorește ca mesajul său să fie perceput, asimilat și înțeles de către toți elevii  fără excepție. Acesta ar fi idealul către care tind toți cei pentru care meseria de profesor reprezintă  mai mult decat o slujbă, pentru care aceasta a devenit  în timp, slujire.

Realitatea în schimb, e un profesor mult mai dur, care  ne ”ține” lecții fără proiect didactic sau  planificare, fără a ține vreun pic cont de durata  unei ore de curs sau de  intervale determinate. Astfel, deseori ești pus în față în față cu situații în care tu, cel stăpân pe tine, pe materia ce cu drag o predai, realizezi că școala absolvită nu te-a  pregătit  pentru realitate, că toate  scenariile didactice  pe  care sperai să le realizezi în clasă par desuete și că de fapt, în școală nu te apropii nici pe departe de imaginea profesorului pe care oglinda minții ți-o înfățișează.

Nu s-a  inventat încă disciplina  numită   ̎cum o să cum rezist  în școală ca dascăl debutant, cum sa scap de  oboseală, cum  îmi intru într-un ritm, cum sa-mi inteleg meseria ″. Nimic  nu te pregătește pentru postul  primit  in ședința  publică organizata  în inspectorat, pentru  clasele slabe, primite în încadrare, pentru privirile pline de  neîncredere ale colegilor. Te descurci. Confirmi sau pleci. Uneori întâlnești colegi  buni care chiar te ghidează, alteori nu și te  îndârjești. Ești debutant, ai un handicap  și până nu îți  obții certificatele gradelor didactice  nu poti spune că ”ești”.

Elevii sunt și ei așa cum sunt: buni, atenți, calzi, sensibili, agitați, needucați, răi, cruzi. Părinții, de asemenea: atenți sau dezinteresați, specialiști  în parenting, fermi  sau preocupați.   Școala  îi asimileazăpe toți, încearcă să îi educe, să se centreze pe fiecare elev în parte, să devină o școală incluzivă așa cum actele fiecărei instituții educaționale stipulează.

Profesorul este nevoit să accepte, în primul rând diversitatea dintr-o clasă; nu contează dacă are cursuri, pregătire sau măcar o oră de practică realizată la clasă în facultate. De cele   mai multe ori aceasta e doar  o formalitate (se completează un caiet cu asistențer la ore) sau, este adus  în fața unei clase  ideale  unde i se montează un scenariu didactic  bine regizat. Departamentele de pregatire a personalului didactic (DPPD) sunt prezente  ca structuri în universități dar,  formează dascăli doar pe hârtie (cu câteva excepții), iar la  o privire mai atentă și o întrebare simplă aruncată pe hol afli ca de cele mai multe ori situația stă…așa cum stă.

Dincolo de personalitatea vocaţională a fiecărui dascăl, de conştientizare a menirii lui nobile, de a modela minţi şi inimi, cadrul didactic tânăr are nevoie de susţinere  şi stimulare pentru a lucra în asemenea instituţii. Aceasta ar ţine tot de „moda şcolilor incluzive”.

Adaptarea unui dascăl (mai ales debutant) este un proces care depinde de înțelegerea faptului că fiecare elev are propriile sale capacităţi intelectuale, diferite de cele ale altor colegi, că fiecare are stilul său de a învăţa, nevoile sale în privinţa asimilării de informaţii. Dorința unui dascăl de adaptare la necesităţile copiilor, oricare ar fi acestea şi oricare ar fi copiii – fie că sunt cu CES, fie că pur şi simplu copii cu un ritm mult mai încet de învăţare este primul pas în tot ceea ce  numin noi azi – profesor bun –  și nimic altceva.

Pe acest fundal, şcoala incluzivă a devenit o realitate a învăţământului românesc, cu un scop nobil, dar de multe ori utopic: acela de a integra copiii cu personalități normale sau cu  CES în învăţământul de masă, de a adapta procesul de educare la capacităţile intelectuale ale fiecăruia, pentru ca acesta să progreseze în ritmul său. De multe ori, acest scop rămâne un ideal sub soarele educaţiei din cauza multiplelor  probleme din sistem. (Simionescu, 1999).

Astfel, de cele mai multe ori în școlile cu cifră de  școlarizare mare (peste 800 de elevi) cu mai multe clase paralele pe același nivel, dascălii ”cu vechime” sau cei titulari au posibilitatea de a-și alege ”încadrarea” mai precis colectivele alături de care vor  lucra în următorul an școlar, refuzând încă de la început lucrul la  clasele  în colectivul cărora  se regăsesc elevii diagnosticați cu o formă de CES. În felul acesta multe cadre didactice debutante, fără grad  didactic, suplinitori, uneori  profesori pensionați sau (cel mai des) cu experiență redusă în învățământ sunt puse în situația de a lucra cu acești elevi, fără a  fi susținuți sau îndrumați. Uneori, profesorii apelează la  ajutor  de specialitate (caz destul de rar) ori încearcă să găsească soluții pe termen scurt singuri, să ”țină piept” în speranța că poate  în anul școlar viitor nu vor  mai fi puși  in situația de a  lucra astfel.   Este  știut  faptul că ”lanțul integrării” amintit  mai sus este diferit în realitate  de cel prezentat în rapoarte sau statistici.

Ce aș face eu ca dascăl? NU MĂ DESCURAJEZ. Aș înțelege că în ochii unui elev noi putem fi eroi iar eu de multe ori am fost. Aș fi conștient că lucrul cu elevii  este înălțător chiar dacă rezultatele apar greu, că în general manualul nu este  nimic altceva decât  un  suport, un reper și că  fiecare  din noi avem libertatea de a  concepe activități menite să atragă și să  includă orice copil; că  performanță  nu înseamnă a  prelua un elev selectat și a-l conduce de la  nota  9 către 10 iar de  acolo la  nivel de  olimpiade ci, a  lua  un elev, o clasă de la nivelul notei  5 și a-l duce către 7. Dar poate cel mai mult,  îmi doresc ca  toți colegii mei să  înțeleagă că avem norocul de a  modela și șlefui, acțiune care chiar  poate genera schimbări uriașe cu eforturi minime oferindu-ne rost și sens fiecăruia.

Ana-Maria Rusu