Ana-Maria Rusu: Inclus/Exclus
Despre educație se spun și se scriu atât de multe bune, rele, adevărate… Despre profesori se scriu cuvinte frumoase, cuvinte grele, elogii, studii, memorii… miliarde de cuvinte menite sa dezvolte, aprecieze, scoată în lumină sau îngroape în egală măsură…
Sunt profesor. Sunt tânără și deși vârsta sau lipsa de experiență sunt deseori considerate un defect în cancelarii, am să încerc sa scriu despre lucruri pe care nu prea le-am citit ci doar vazut, trăit…
Orice dascăl iși dorește ca mesajul său să fie perceput, asimilat și înțeles de către toți elevii fără excepție. Acesta ar fi idealul către care tind toți cei pentru care meseria de profesor reprezintă mai mult decat o slujbă, pentru care aceasta a devenit în timp, slujire.
Realitatea în schimb, e un profesor mult mai dur, care ne ”ține” lecții fără proiect didactic sau planificare, fără a ține vreun pic cont de durata unei ore de curs sau de intervale determinate. Astfel, deseori ești pus în față în față cu situații în care tu, cel stăpân pe tine, pe materia ce cu drag o predai, realizezi că școala absolvită nu te-a pregătit pentru realitate, că toate scenariile didactice pe care sperai să le realizezi în clasă par desuete și că de fapt, în școală nu te apropii nici pe departe de imaginea profesorului pe care oglinda minții ți-o înfățișează.
Nu s-a inventat încă disciplina numită ̎cum o să cum rezist în școală ca dascăl debutant, cum sa scap de oboseală, cum îmi intru într-un ritm, cum sa-mi inteleg meseria ″. Nimic nu te pregătește pentru postul primit in ședința publică organizata în inspectorat, pentru clasele slabe, primite în încadrare, pentru privirile pline de neîncredere ale colegilor. Te descurci. Confirmi sau pleci. Uneori întâlnești colegi buni care chiar te ghidează, alteori nu și te îndârjești. Ești debutant, ai un handicap și până nu îți obții certificatele gradelor didactice nu poti spune că ”ești”.
Elevii sunt și ei așa cum sunt: buni, atenți, calzi, sensibili, agitați, needucați, răi, cruzi. Părinții, de asemenea: atenți sau dezinteresați, specialiști în parenting, fermi sau preocupați. Școala îi asimileazăpe toți, încearcă să îi educe, să se centreze pe fiecare elev în parte, să devină o școală incluzivă așa cum actele fiecărei instituții educaționale stipulează.
Profesorul este nevoit să accepte, în primul rând diversitatea dintr-o clasă; nu contează dacă are cursuri, pregătire sau măcar o oră de practică realizată la clasă în facultate. De cele mai multe ori aceasta e doar o formalitate (se completează un caiet cu asistențer la ore) sau, este adus în fața unei clase ideale unde i se montează un scenariu didactic bine regizat. Departamentele de pregatire a personalului didactic (DPPD) sunt prezente ca structuri în universități dar, formează dascăli doar pe hârtie (cu câteva excepții), iar la o privire mai atentă și o întrebare simplă aruncată pe hol afli ca de cele mai multe ori situația stă…așa cum stă.
Dincolo de personalitatea vocaţională a fiecărui dascăl, de conştientizare a menirii lui nobile, de a modela minţi şi inimi, cadrul didactic tânăr are nevoie de susţinere şi stimulare pentru a lucra în asemenea instituţii. Aceasta ar ţine tot de „moda şcolilor incluzive”.
Adaptarea unui dascăl (mai ales debutant) este un proces care depinde de înțelegerea faptului că fiecare elev are propriile sale capacităţi intelectuale, diferite de cele ale altor colegi, că fiecare are stilul său de a învăţa, nevoile sale în privinţa asimilării de informaţii. Dorința unui dascăl de adaptare la necesităţile copiilor, oricare ar fi acestea şi oricare ar fi copiii – fie că sunt cu CES, fie că pur şi simplu copii cu un ritm mult mai încet de învăţare este primul pas în tot ceea ce numin noi azi – profesor bun – și nimic altceva.
Pe acest fundal, şcoala incluzivă a devenit o realitate a învăţământului românesc, cu un scop nobil, dar de multe ori utopic: acela de a integra copiii cu personalități normale sau cu CES în învăţământul de masă, de a adapta procesul de educare la capacităţile intelectuale ale fiecăruia, pentru ca acesta să progreseze în ritmul său. De multe ori, acest scop rămâne un ideal sub soarele educaţiei din cauza multiplelor probleme din sistem. (Simionescu, 1999).
Astfel, de cele mai multe ori în școlile cu cifră de școlarizare mare (peste 800 de elevi) cu mai multe clase paralele pe același nivel, dascălii ”cu vechime” sau cei titulari au posibilitatea de a-și alege ”încadrarea” mai precis colectivele alături de care vor lucra în următorul an școlar, refuzând încă de la început lucrul la clasele în colectivul cărora se regăsesc elevii diagnosticați cu o formă de CES. În felul acesta multe cadre didactice debutante, fără grad didactic, suplinitori, uneori profesori pensionați sau (cel mai des) cu experiență redusă în învățământ sunt puse în situația de a lucra cu acești elevi, fără a fi susținuți sau îndrumați. Uneori, profesorii apelează la ajutor de specialitate (caz destul de rar) ori încearcă să găsească soluții pe termen scurt singuri, să ”țină piept” în speranța că poate în anul școlar viitor nu vor mai fi puși in situația de a lucra astfel. Este știut faptul că ”lanțul integrării” amintit mai sus este diferit în realitate de cel prezentat în rapoarte sau statistici.
Ce aș face eu ca dascăl? NU MĂ DESCURAJEZ. Aș înțelege că în ochii unui elev noi putem fi eroi iar eu de multe ori am fost. Aș fi conștient că lucrul cu elevii este înălțător chiar dacă rezultatele apar greu, că în general manualul nu este nimic altceva decât un suport, un reper și că fiecare din noi avem libertatea de a concepe activități menite să atragă și să includă orice copil; că performanță nu înseamnă a prelua un elev selectat și a-l conduce de la nota 9 către 10 iar de acolo la nivel de olimpiade ci, a lua un elev, o clasă de la nivelul notei 5 și a-l duce către 7. Dar poate cel mai mult, îmi doresc ca toți colegii mei să înțeleagă că avem norocul de a modela și șlefui, acțiune care chiar poate genera schimbări uriașe cu eforturi minime oferindu-ne rost și sens fiecăruia.
Ana-Maria Rusu
Ma regasesc in totalitate printre gandurile impartasite de dna profesor Ana-Maria Rusu. Aceeasi lupta cu acele scenarii didactice tipice; ,,vanatoarea de imagine” devine activitate sportiva” in cadrul umui ,,proiect regional cu faze locale….” . Multumesc pentru ca ati transmis aceste deosebite ganduri… Eu nu am reusit sa le formulez, inca!
Mulțumim! Felicitări pentru tot ceea ce faceți!