|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Andrei Lasc: Mai ai lucruri de făcut aici.

Am fost un copil retras și multă vreme mi-a fost mai comod să scriu sau să desenez decât să vorbesc. În clasa a 9-a Diriga (care era profă de Română) cred că a mirosit am un „ceva” pentru scris. Nu mi-a zis niciodată că-s talentat, nici nu mi-a criticat niciodată vreun text, dar a știut cum să (mă) facă să continui cu scrisul fără să se folosească de autoritate sau de „instant gratification”.

Diriga e genul de profă care nu stă o clipă pe loc, mereu vine sau pleacă de undeva, mereu are o sacoșă cu cărți opționale pe care le recomandă celor care citesc. Mie nu mi-a recomandat niciodată nimic, probabil a mirosit că îmi căutam singur cărți fără descrieri de 10 pagini despre o adiere de frunză. Mai degrabă mi-a dat contexte în care să creez și să prind singur încredere în „ceva”-ul meu.

Prima oară

La un final de oră ne-a zis din senin că, dacă suntem interesați, e un concurs de proză scurtă pentru liceeni și că avem 2 săptămâni să îi dăm texte la corectat dacă vrem. Ne-a amintit o singură dată și într-un final am adus texte eu și încă o colegă. Ne-a corectat virgule și erori, dar nu s-a atins nici de structură, nici de stil. Nu ne-a zis dacă-i bine, dacă-i rău, dacă-i de nota 8 sau de nota 3. O lună mai târziu se afișează rezultatele și ghici ce, nici eu nici colega nu câștigasem nici măcar mențiuni. Diriga nu ne-a zis nimic, nici de bine, nici de rău.

A doua oară

Niște luni mai târziu ne-a zis că urmează un concurs de poezie. Cum, necum, aflase că eu scriu pe șustache poezii ca să vrăjesc gagici. Probabil și citise câteva, că altfel nu-mi explic de ce s-a uitat fix la mine când a anunțat. Săptămâna următoare m-am dus la ea la cancelarie cu 3 poezii.

Îmi tremurau mâinile și mă bâlâbâiam de parcă eram la prima întâlnire. Mi-era teamă că scriu prea siropos, prea cu rimă și cu ritm și că o să râdă de mine. M-a întâmpinat zâmbind și mi-a zis că o să se uite pe ele. Niște zile mai târziu, după o oră de Română mi-a făcut semn discret s-o urmez pe hol.

Aveam inima cât un purice. M-a întrebat zâmbind când trimit poeziile la concurs. Nu mi-a zis dacă-s bune, dacă-s plictisitoare sau exagerate, dacă repet aceeași idee la nesfârșit, nu mi-a zis nimic, doar mi-a zâmbit. Am trimis plicul cu poeziile la concurs, am așteptat rezultatele, din nou n-am luat nimic.

A treia oară

După un test crunt ne-a zis că e un concurs de desen și de eseuri științifice despre Blaga. Eu de eseuri științifice nu mă atingeam, dar mă mai plictiseam în ore și mă apucam să desenez cuvinte pe ultimile pagini din caiete. Am citit câteva poezii de Blaga, am desenat ceva pentru una dintre poezii, i-am arătat, nu mi-a zis nimic, dar s-a asigurat că am scris corect adresa pe plicul de participare.

O lună mai târziu a intrat în clasă și ne-a zis că are o veste bună și una foarte bună (știam că urmează o glumă): vestea bună era va lipsi 3 zile de la școală, iar vestea și mai bună era că lipsea pentru că mergea cu mine la Sebeș să mi se înmâneze premiul II de la secțiunea desen. Am intrat în pământ de fâstâceală și de fericire în același timp.

A n-a oară

O dată la câteva luni Diriga ne mai anunța de încă un concurs, ba de poezie, ba de proză. Cel mult ne zicea „trimiteți, nu aveți de unde să știți ce-o să iasă”. Nu ne freca niciodată la icre cu asta, mai ales că eram Mate-Info, dar avea mereu grijă să ne zică din timp.

În timp am început să-i aduc poezii de bunăvoie, să se uite pe ele. De fiecare dată punea virgule și le corecta gramatical, dar niciodată nu s-a atins de stil sau de formă. Și nici nu am aflat vreodată de la ea dacă scriu bine sau prost, dar am prins încredere în ea și mă simțeam în singuranță să-i arăt ce scriu.

Din când în când mai primeam nominalizări la câte un concurs de poezie, dar mereu „câștigau” alții mai moderni, mai abstracți, mai școanți, mai disruptivi. Uneori mă frustram și juram că nu mai trimit nimic la niciun concurs, până îl anunța Diriga următorul.

Ultima oară

În clasa a 12-a am ales să aplic la facultăți din afară. Eram convins că România n-are ce să-mi ofere și că aș pierde timpul dacă aș rămâne. Plus că îmi plăcea ideea de a pleca de acasă, că suna exotic și aventuros. Înainte de vacanța de iarnă ne-a întrebat Diriga pe fiecare în parte la ce vrem să dăm. N-a zis nimănui „ce să cauți tu acolo?”, cel mult îi sfătuia să se mai gândească, că mai au timp, să aleagă ceva ce vor ei și le place lor.

Mi-a venit rândul și i-am zis cu năduf și bâlbâieși că eu m-am hotărât să plec din țară și să fac Comunicare&Multimedia în Danemarca. Mi-a zâmbit, a făcut o pauză lungă și mi-a zis că mi se potrivește, apoi a făcut o pauză și mai lungă și a trecut mai departe. Avea un „ceva” în glas când mi-a răspuns, ceva care parcă nu-i dădea pace.

La finalul orei m-am dus să-mi motiveze niște absențe. M-a privit în ochi și mi-a zis că eu mai am lucruri de făcut aici, apoi și-a mutat privirea pe scutire. L-a spus pe „aici” într-un anume fel, de parcă era un secret pe care numai eu și cu ea îl știam, deși eu nu înțelegeam la ce se referă.

Lunile au trecut și primăvară am primit răspunsul din Danemarca – nu fusesem acceptat. Eram obișnuit să nu câștig nimic la concursurile de poezie, dar vestea m-a dat peste cap. Am anunțat-o gâtuit pe Diriga că nu știu ce-o să fac, că nu mă așteptam, dar nu mă las, aplic și în Olanda și în Anglia. Ea mi-a zâmbit, știa că n-o s-o ascult dacă îmi zice să nu aplic. Mi-a zis zâmbind că eu mai am „lucruri” de făcut „aici”.

Au trecut 7 ani de când am terminat liceul și din când în când mai trec pe la liceu ca s-o revăd pe Diriga. E mai degrabă un gest simbolic, că oricum vede tot ce fac de când și-a făcut cont de facebook. În continuare n-am înțeles la ce „lucruri” și la care „aici” se referea.

Și poate ăsta-i rolul unui profesor, să-ți dea spațiu să creezi tu încotro te trage sufletul sau mintea. Poate rolul profesorului e să-ți creeze un context în care să te simți în siguranță să gândești tu pentru tine, fără să te depuncteze când nu știi încotro. Poate rolul profesorului nu e să-ți dea tema, ci zvâcul să-ți cauți singur tema, că mai sunt destule „lucruri” de făcut „aici”.

Andrei Lasc, Scrisul face bine

1 Response

Leave a Reply to Cristiana Cancel Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.