Sorana Stănescu: Educația românească e prea mult despre oameni și prea puțin despre sisteme

În ultima lună am vorbit cu trei profesoare care fac performanță în felul lor, aproape în ciuda sistemului din care fac parte, dar cu sprijinul punctual al colegilor și al directorilor: una predă după model Cambridge pentru că de asta au nevoie elevii ei, care sunt mult peste medie; alta îi învață project management și fundraising organizând un festival caritabil în curtea școlii, la care vin 5.000 de oameni; alta reușește să strecoare ore de informatică cu copiii ei de prin Apuseni, chiar dacă nu au informatică în programă.

Am mai vorbit cu doi directori de licee agricole care văd o luminiță la capătul tunelului numai datorită unei intervenții ONG-istice, susținute, din exterior și am mai aflat, de la un purtător de cuvânt al Ministerului Educației, care nu are telefon mobil de serviciu, că ministerul nu știe exact câte clase și câți elevi de învățământ agricol sunt în România. Ca apoi să mi se spună și că nu există manuale pentru disciplinele de specialitate în liceele tehnologice, pentru că editurile nu se complică cu numere mici.

Altfel, suntem bine.

După aproape trei ani de scris „pe educație” pentru DoR, sunt mai convinsă că niciodată că lucrurile bune, acolo unde se întâmplă, se întâmplă doar datorită anumitor oameni care și-au luat misiunea în serios și care, în ciuda, – nu cu sprijinul – infrastructurii din spate, împing lucrurile înainte. Mi-e la fel de clar că sintagma “nu ne lasă legea să facem X sau Y” e doar o lamentare din partea celor care nu vor să pună osul la treabă.

Și, pe cât de îmbucurător e ce se întâmplă în unele – tot mai multe – școli din România, pe atât de jenant e ce se întâmplă la conducerea instituțiilor locale și centrale în mâinile cărora e soarta educației, cel puțin din punct de vedere al finanțării. Țin minte că, în aceeași săptămână de la sfârșitul lui ianuarie, cele mai vizibile știri din lumea educației au fost inaugurarea unei toalete într-o școală din Piatra Neamț, respectiv numărul de școli care încă au WC în curte.

Astfel, la scurt timp după ce fostul ministru al Educației, Liviu Pop, anunțase pe Facebook că în România lui 2018 sunt fix 2.418 școli fără toaletă în interior (cele mai puține în Ilfov – 1 și cele mai multe în Vaslui – 389), primarul din Piatra Neamț s-a grăbit să posteze poze dintr-o toaletă a fetelor, pentru care tocmai tăiase panglica împreună cu reprezentanți ai inspectoratului școlar. O investiție de la primărie de 40.000 de lei pentru renovarea grupurilor sanitare ale fetelor, căci pentru ale băieților n-au mai fost bani în această fază a lucrărilor.

În paralel, la București avea loc o modestă dezbatere de două ore despre planurile cadru la liceu, după care vor învăța cei care acum sunt în clasa a V-a. Planul cadru este un document esențial, pentru că el stabilește – pornind de la competențele pe care dorim să le aibă un absolvent de liceu – materiile și numărul de ore pe care acesta le va studia. Acum doi ani, când se lucra la planurile cadru pentru gimnaziu, dezbaterile țineau săptămâni în șir și deschideau jurnalele de știri.

Cu piramida lui Maslow în față, într-o perioadă de creștere economică pentru țară, vedem că discuțiile despre educație devin tot mai mult despre îndeplinirea nevoilor de bază, în loc să se concentreze pe nivelurile superioare. Iar rezultatele pe piața muncii se văd: deja angajatorii culeg roadele a 20 de ani de sistem neperformant și complet inadecvat secolului XXI.

Sorana Stănescu, Scrisul face bine