|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Doru Căstăian, Scrisul face bine

Doru Căstăian: De ce (mai) educăm?

Trăim vremuri de schimbare, vremuri de krisis, cum ar spune grecii, vremuri decizionale, colorate de sentimentul urgenţei. Trăim, noi, profesorii în special, cu sentimentul că lucrurile nu mai pot merge aşa, că e cazul să ne oprim şi să înţelegem. Eventual, să redefinim termenii. Să ne întrebăm, redeveniţi candizi şi ingenui: de ce (mai) educăm?

Aproape că nu mai există astăzi dezbatere despre educaţie fără ca participanţii să ajungă, fără să remarce de multe ori incompatibilitatea opiniilor lor, la două concluzii contrare:

a) vremurile se schimbă, copiii de azi nu mai sunt la fel şi, prin urmare, va trebui să renunţăm la modalităţile clasice (“decrepite” auzeam pe cineva spunând deunăzi) de educare.

b) vremurile se schimbă, dar s-a ajuns prea departe, e cazul să încetăm cu experimentele şi să revenim la modalităţile clasice de educare.

Îi vom numi pe susţinătorii celor două poziţii progresişti, respectiv conservatori (nu există nimic riguros în această atribuire, numai căutarea unei mai mari lejerităţi terminologice). Amble categorii de educatori simt că timpurile “şi-au ieşit din ţâţâni”, ambele au poziţionări afective imediate, ambele au argumente, ambele resimt poziţia contrară ca fiind nesustenabilă. Prin urmare, ambele folosesc logica îndreptăţirii şi a ereziei, încercând să câştige un duel care nu e numai logic, ci în primul rând filosofic, axiologic şi metodologic. Dar ce s-a schimbat mai exact? N-ar fi greu de văzut. Tehnologia devine pluriformă, tot mai inteligentă, mai suplă şi mai ubicuă. Născute într-o lume puternic tehnologică, noile generaţii îşi locuiesc mediul cu mai multă naturaleţe, se scufundă în realitatea virtuală, reţelară şi complexă cu un mai mare aplomb decât o facem în medie noi, cei născuţi în vremurile televizoarelor cu lămpi. Născute într-o lume mai relaxată ideologic şi axiologic, în care proliferează căile de exprimare, beneficiind de sistemul democratic fără să-i simtă tensiunile şi improbabilul, noile generaţii (să spunem cele născute după căderea blocului sovietic, dar încă şi mai mult cele născute după anii 2000) au un mai mic respect pentru autoritate, sunt mai puţin dispuse să accepte fără să întrebe de ce, să construiască comunităţi hedoniste şi informale în vreme ce sunt tot mai puţin sensibile faţă de marile naraţiuni naţionale. Desigur, înt-o manieră care urmează şi confirmă logica postmodernităţii, aceste “generaţii” sunt mult mai eterogene, plurale într-o manieră insurmontabilă, fracturate intern decât au fost cele de dinaintea lor. Dar, fie că fac cercetăşie, IT sau ortodoxie, tinerii de azi caută, în lumea care e integral a lor pentru că alta nu cunosc, să răspundă aceloraşi nevoi general umane care pun oamenii în mişcare de milenii: nevoia de sens, motivaţie, apartenenţă. Ne aflăm, cum ar spune filosoful Mark C.Taylor, în plină “revoluţie a conectării” (network revolution). Ca orice cadru cultural şi istoric major, modul conectivităţii globale este în mod fundamental ambiguu: şansă şi pericol de moarte, cale spre rai sau cale spre iad, modalitate de individualizare şi construcţie de identitate, dar şi de pierdere în insignifianţa absolută a cifrei. Acestei transformări uluitoare îi răspundem divers: unii cu entuziasm, alţii cu spaimă. Ce are de făcut educatorul?

Sensibilă la ceea ce, în noile generaţii, este unic şi ingenuu, precum şi la oportunităţile extraordinare furnizate de tehnologie, partida progresistă din educaţie rămâne totuşi oarbă la complexitatea situaţiei teoretice şi ontologice mai largi, la caracterul ei structural şi paradigmatic, la fel cum rămâne profund necritică cu propria naraţiune ideologică a progresului. Copii ai copiilor Iluminismului, progresiştii cred că sarcina fundamentală a educatorului este să se ridice la înălţimea epocii sale – şi implicit la posibilităţile copiilor epocii sale. Viziunea lor este utopică, escatologică şi organicistă: există un punct de organicitate deplină care, ca în orice utopism, nu e niciodată atins, deşi e întotdeauna vizat, în care educator, educat şi tehnologie vor alcătui supraentitatea perfectă, pe deplin funcţională, care este în acelaşi timp un automaton şi o fiinţă, un mecanism şi o identitate, un livrator de sens şi de interioritate care va ajuta fiecare educabil să-şi împlinească posibilităţile, să devină, cum ar spune Nietzsche, tot ce ar putea fi. Pe deplin dezvoltat personal, autentic, critic, implicat, viu: acesta este produsul ideal al mediului progresist. Desigur, într-o astfel de perspectivă funcţionalistă, informaţia, cunoştinţele şi – horribile dictu! – memorarea devin prohibite, blamabile sau, în cel mai bun caz, inutile. Este modelul “facilitatorilor” (cum ar spune Robert C. Solomon), al oamenilor care au metoda de a face să înflorească mugurii tuturor posibilităţilor. Este modelul care supralicitează, uneori până la ridicol, curiozitatea naturală, nevoia de acţiune şi de implicare.

Pe de altă parte, captivi în logica ereziei, al cărei corolar afectiv este indignarea, conservatorii trăiesc cu sentimentul că ne îndreptăm literalmente către dezastru şi, în deplină şi mereu fremătândă conştiinţă a crizei, îndeamnă la revenirea la modelele şi metodele clasice de educaţie în numele unei prezumtive atemporalităţi a idealului uman şi a scopurilor educaţiei. Utopismul lor inversat plasează umanitatea deplină de care ne îndepărtează nebuna, relativista, îngrozitoarea pstmodernitate, in illo tempore, timpul mitologic al fericirii. Este modelul care supralicitează, la fel de caraghios ca şi adversarii, necesitatea rutinei, exerciţiului, revizitării trecutului.

Simţind unilateralitatea fiecărei perspective, ne vom întreba iarăşi care mai este rostul educaţiei şi ce are de făcut educatorul, cel care de-a lungul vremilor a fost deopotrivă sfânt, demon, iubit, apostol, profesionist, tehnician, maestru, după cum au vrut epocile şi idealurile adiacente de educaţie. Părerea mea e că nu putem găsi un răspuns adecvat epocii pe care o trăim decât ieşind din logica binară a principiului contradicţiei şi trecând de la ceea ce acelaşi Taylor numea logica lui “sau/sau” (“either/or”) la logica lui “nici/nici” (“neither/nor”). O imagine realistă şi critică a educaţiei trebuie să vină din aproximarea unui model complex, multinivelar, care să ia în considerare şi să înţeleagă pe deplin ce anume este nou şi ce anume este vechi în ecuaţia complexă a educaţiei. La nivelul cel mai general, educaţia este şi trebuie să rămână ceea ce a fost mereu: o cale care să dea educabilului posibilitatea de a face faţă compexităţii lumii în care trăieşte. Or, asta nu se poate face decât înţelegând ceva şi despre ce se schimbă în lume şi în om, dar şi despre ce rămâne la fel. Revizitând, dar şi resemnificând resursele trecutului, educaţia trebuie să ofere acces la ceea ce, de-a lungul timpurilor, s—a calificat şi s-a autoselectat drept soluţie pentru supravieţuire şi dezvoltare. Trebuie să ofere cunoştinţe, dar şi acces critic la ele. Trebuie să ofere credinţe, convingeri şi valori, dar şi darul autobănuielii inteligente, al suspiciunii şi auto-suspiciunii. Trebuie să ofere posibilităţi de înţelegere a lumii în care trăim, a dinamicii ei cu adevărat unice, dar şi căi pentru a prezerva ceea ce, până la urmă, rămâne scopul suprem al educării şi civilizării: sensibilitatea faţă de umanitatea celuilalt, mortarul ultim din care se poate până la urmă construi ceea ce Avishai Margalit numea o “societate decentă”. Pe măsură ce totul devine interconectat, infinit de extins şi infinit de adânc, riscul este ceea ce Taylor numea “neofundaţionalismul”. Cu o vorbă mai simplă: tentaţia de a ne apăra fiecare –cu dinţii, cu pumnii, cu armele – ficţiunea cea mai dragă, tribul de apartenenţă, simbolul preferat. Un multivers de bule agresive. În această lume, provocarea supremă a educaţiei este să dea monadelor ferestre. Să găsească un spaţiu comun care trebuie să fie, prin definiţie, un spaţiu critic. Educatorul e cel care, dansând cu posibilităţile epocii sale, ştie să se oprească, cum făceau demult filosofii, pentru a asculta muzica, dar şi plânsul vremii sale. Să fie totalmente scuufundat şi totalmente în afară. Probabil că unei “culturi a reţelei” nu-i va mai putea răspunde mult timp un model disciplinar al învăţării. Complexităţii crescute a lumii îi va fi necesară o complexitate crescută a mjloacelor. Iar educatorul va trebui să fie, superbă şi improbabilă figură, deopotrivă cel mai avangardist şi cel mai anacronic personaj al epocii lui.

Doru Căstăian, Scrisul face bine

 

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.