|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Titi Dincă: Pledoarie pentru caligrafie

Shift, backspace, delete.
Facilitățile unui nou tip de comunicare sunt mai degrabă o mefistofelică invitație de a învăța mai înainte să greșești, fără a te fi deprins cu simțul corectitudinii. Am uitat repede, în aproape un deceniu, să scriem cu ustensile pe care în prezent le considerăm vetuste. Stiloul și pixul sunt în cel mai bun caz accesorii inutile pitite în buzunarele vreunei genți, iar tocul a devenit demult artefact. Poate că tinerii din prezent nici nu mai știu ce este un toc. Pe de altă parte, progresul face parte din evoluția firească a unei societăți.

Din păcate, abia după ce ai urcat treaptă după treaptă, evoluând, îți dai seama că ce ai pierdut sau ce ai lăsat în urmă nu mai poate fi adus în bagajul deplinătății aptitudinilor proprii. Prăpastia între îndemânare sau manualitate și mecanicism devine de netrecut.

“Scrisul face bine!” nu poate fi doar un slogan. Am urmărit cu interes și cu o oarecare obiectivitate evoluția generației anilor 2000. Pruncii de atunci sunt azi adolescenți sau chiar tineri maturi. Școala i-a învățat toate fast forward. Învățătorii i-au considerat un soi de casetofoane. Modele așa zis inovative au fost aduse în clase, fluturându-se frenetic steagul unui nou tip de învățamânt. Copiilor și mai apoi adolescenților li s-a inoculat impresia că tot ce li se spune ar fi corect este și în realitate bun și binefăcător.

Azi mergi cu ei de mână la câte un ghișeu administrativ și constați că nu pot să completeze câteva rubrici. Dacă pun mana pe pix parcă încearcă mai întâi să găsească  butonul pentru copy-paste. Când ajung în situația să compună o cerere se prăbușește cerul peste ei. Cei mai mulți pe care i-am văzut își asociază îndemânarea în a scrie cu
ceea ce părinții primei jumătăți a veacului trecut numeau “laba gâștii”. Între a gândi și a face cu mâinile tale nu mai există punți. Ireversibilul s-a produs.

A existat vremea în care caligrafia era nu doar o oră de curs la școală, nu doar o învățare, era mai ales disciplină și disciplinare. Caligrafia și mai apoi scrisul pe foaia de hârtie disciplinau mâna, degetele, atenția, creierul, reflexele. A caligrafia putea să evidențieze că ceea ce este urât nu poate fi altfel decât dezagreabil, iar ce este frumos trebuie exersat și te reprezintă asemenea propriei semnături.

Sugativa, călimara, tocul însemnau nu doar “uneltele” unui imposibil backspace și delete, ci pachetul de bază al inventării vieții tale scrise și comunicate în chip personalizat. Greșeala dacă era minoră, se repara cu PIC, soluția minune de care puțini își mai amintesc, însă dacă era severă însemna pagină ruptă și, ab initio, tot textul. Rândurile frumos așezate te învățau, atunci când ajungeai la finalul unei pagini, fermitate a mâinii și a trăsăturilor. Nu doar a trăsăturilor de peniță, ci poate și a celor morale. Stiloul era cu greu acceptat de profesori. Nu genera posibilitatea să te învețe acea acuratețe care ține de aspectul paginii scrise, de forța apăsării progresive pe hârtie, de continuitatea liniei care dura cât clipa de cerneală strecurată în furca peniței tocului.

Dar dacă te referi la alte vremuri, cică înseamnă nostalgie anacronică. Nu pot să fac o pledoarie pentru caligrafie doar de dragul de a fi nostalgic. În prezent, prin debile apăsări și atingeri ale tastaturii virtuale apar clipite litere pe care le numim scris. O stranie grabă în fața unei inexistente provocări duce mai departe deformarea scrisului către comunicarea prin cuvinte prescurtate.

Iar după un timp mâinile încep să tremure, iar copiii și mai ales părinții nu știu din ce cauză. Degetele se învață atât de mult cu tastarea încât manualitatea devine
nonsens. Îndemânarea nici măcar nu se regăsește în orizontul aspirațional. Să existe oare vreo legatură între caligrafie și înlocuirea unui ștecher electric sau
cusutul unui nasture la cămașă?!

Eu spun ca da!
Lipsa aptitudinilor aplicate face ca după ani de studiu mulți tineri să rămână doar inteligenți. De șurubelniță sau de acul de cusut se vor ocupa alții. Pe banii lor, ai celor
deștepți care nu mai pot face nimic domestic.

Revenirea intensă la ora de caligrafie în clasele primare poate ar fi resetarea pentru un nou început. Doar așa vom putea să constatăm cum așternându-se cuvinte
adevărate din mintea copilului, acesta poate să devină om matur complet. Doar în acest fel vom atenua impactul imundului și omniprezentului ecran LCD care ne invită ipocrit să salvăm pădurile. Doar astfel vom vedea pe copiii noștri mai întâi scriind cuvinte și apoi citind cărți. Scrisul face bine doar dacă se începe cu scrisul ăla, de mână. Face bine pentru că este elementul care va conduce spre materialitatea palpabilă a paginii caligrafiate, a cărții și mai apoi spre studiu.

Viața reală va arăta că dintre caligrafi vor fi aleși învingătorii în viață. Restul vor fi cei rămași la nivel de copy-paste, încâlciți printre prescurtări și ideograme care inundând
deja cotidianul fiecărui om au început să altereze limba și limbajul. Pentru educatori, părinți, politicieni …. este vremea trezirii pentru ca nu cumva să ajungem clipa în care copiii noștri, neștiind să deseneze un cuvânt, să inventeze un nou Babel în care unii să spună ceva, iar restul să înțeleagă altceva.

Titi Dincă, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.