|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Nicoleta Breaz: Preţul unui inorog

Pe Leti am cunoscut-o acum câţiva ani, într-o toamnă, numărând… nu boboci, ci cartonaşe colorate, împreună cu bobocii. Eram în plină inspecţie la clasa pregătitoare, undeva într-o şcoală din Ardeal. N-am să ascund faptul că ori de câte ori particip la o asemenea activitate, o parte din seriozitatea mea, necesară de altfel în evaluarea cadrului didactic la a cărui oră asist, abdică, învinsă de lumina copiilor. Simt cum mi se aşază pe faţă un zâmbet larg, un zâmbet cu braţe, avid să cuprindă fiecare quantă de bucurie venită dinspre puii de om. Şi pentru o clipă, o invidiez pe doamna învăţătoare pentru miracolul de care are zilnic parte, pentru razele acelea de căldură necondiţionată de care este înconjurată. Desigur, aleg să ignor, pentru moment, efortul depus de fiecare dată când vreunul dintre năzdrăvani îi testează răbdarea dincolo de limite.

Dar cu un mic efort de imaginaţie, planul se schimbă şi în clasă sunt eu, avându-i în faţă pe studenţii mei luându-şi notiţe la cursul de statistică. S-a pierdut ceva? Încă mai pot să simt căldură în sufletul meu pentru ei, minimalizată însă de formalisme inevitabile şi de concentrarea pe subiect şi nu pe auditoriu, specifică învăţământului universitar. Încă mai pot să văd lumină în ochii lor, e adevărat, mult estompată de cenzura vârstei şi de formulele care se lăţesc pe tablă precum nişte animale de pradă care îi sperie doar prin simpla apariţie. Desigur, aici intervine rolul meu, al profesorului, acela de a domestici necunoscutul, de a-l face familiar; practic acesta este rolul educaţiei, asta înseamnă să educi, să faci din junglă o grădină primitoare şi din cel temător să intre în junglă, un explorator dornic să pătrundă tainele lumii, dornic să semene şi să culeagă roade. Mă gândesc că nouă, profesorilor, indiferent de vârsta celor cărora ne adresăm, ni se cere har, nu ni se cer doar cunoştinţe. Harul de a aprinde în lut lumina cunoaşterii, pas cu pas. Totuşi primul profesor ne este părintele, cel care, precum un vas vechi, pe deplin rotunjit, ni se aşază model.

Şi ajung să mă întreb ce fel de ulcior va fi Leti, fetiţa pe care am cunoscut-o atunci. Cum se va modela lutul atât de sensibil? Îmi amintesc că într-o pauză, în timp ce eram la catedră, împreună cu colegii din comisie, şi în timp ce doamna învăţătoare îşi pregătea următoarea activitate, iar copii aşteptau noile provocări, de mine s-a apropiat încetişor o fetiţă tristă, firavă, cu părul blond şi ochii verzi, de o frumuseţe aparte. Ne-am zâmbit câteva secunde de parcă eram cele mai bune prietene. M-a mângâiat uşor şi m-a privit cu un amestec de bucurie şi resemnare pe care nu o voi uita prea curând. Era ca şi cum ar fi avut în faţă o păpuşă mare, mult prea scumpă să o poată cumpăra. Apoi mi-a spus că mă iubeşte şi că mama ei e plecată în Spania să îi aducă un inorog. Greu de spus ce se afla de fapt dincolo de acel inorog! Şi care este preţul real al inorogului? Care este preţul unui astfel de sacrificiu? Poate inorogul era chiar sacrificiul necesar pentru ca Leti, să poată urma în mod decent o şcoală, la fel ca  ceilalţi copii, poate mai norocoşi decât ea; să poată avea parte de educaţie. Dar dacă totuşi preţul plătit este tocmai educaţia nedesăvârşită? Paradoxal, pentru unii dintre copiii aceştia, viitoare ulcioare ciobite sufleteşte şi mental, educaţia rămâne însă doar atât: un inorog, un vis, o himeră. Tocmai pentru că, deşi părinţii se sacrifică pentru viitorul lor, mulţi se pierd încă din faşă, lipsindu-le la cele mai importante vârste, modelatorul de bază, părintele.

Totuşi salvarea lui Leti, atâta cât există, vine chiar din educaţie. Rând pe rând, educatoarea, învăţătoarea, profesorii, toţi desăvârşesc ulciorul care va purta în el, deşi atât de amprentat de către alţii, propria frumuseţe, propria menire. Dar grija acţiunilor acestora trebuie să fie aceeaşi cu cea pe care o avem atunci când purtăm pe braţe un vas de mare preţ, mai ales la vârstele fragede în care, minţile dar şi sufletele învăţăceilor noştri sunt uşor de modelat şi orice mişcare greşită se vede mai târziu sub smalţul mai greu de remediat.

Şi apoi, frumuseţea vasului nu se poate întâmpla fără căldură, fără să dăruieşti o parte din tine, ca dascăl. Aristotel spunea că „a educa mintea fără a educa inima nu înseamnă educaţie”. De altfel, a transmite doar cunoştinţe ar fi ca şi cum am încerca să umplem un vas oarecare cu apă, fără să avem grijă să pregătim mai întâi vasul, care să păstreze în el, apa cea vie.

În primii ani, se modelează vasul, de aceea amprenta părintelui şi mai apoi a educatorului şi învăţătorului este atât de importantă. Orice neatenţie, orice fisură, orice presiune prea mare asupra lutului moale se va simţi, orice deformare se va vedea în vasul de mai târziu. Şi de aceea, poate, în acele etape, în grădiniţă şi în şcoala primară, dragostea, căldura sunt atât de importante.

Desigur, arderea vasului din etapele ulterioare, în cuptorul potrivit, când căldura trebuie controlată, nemaifiind nicidecum utilă directa caldură a mâinilor, ci o căldură bine dozată, îşi are şi ea rostul ei. La fel şi pictura care vine să rafineze ulciorul! La fel cum atunci când pictezi o floare pe rotundul deja înfăptuit al ulciorului, nu mai interacţionezi prea mult cu lutul, deşi, e adevărat, rafinezi rezultatul, tot aşa şi profesorului de la facultate nu i se mai cere şi poate nici nu i se mai acceptă la fel de multă atenţie asupra vasului, pe câtă i se cere învăţătorului, care cu mare migală, şi dragoste pregăteşte terenul.

Aşadar educaţia la toate vârstele este fără doar şi poate importantă. Aşa cum spunea, Malcom Forbes, scopul educaţiei este de a înlocui o minte goală cu o minte deschisă. Nu foloseşte nimănui să umplem doar minţile cu informaţii, ci mai degrabă să le facem în stare să primească dar şi să respingă informaţii, să discearnă, să caute. Trebuie doar să pregătim suficient de bine ulciorul încât să fie deschis apei, apa ca proces de curgere.

De altfel, educaţia este cea care a făcut posibil progresul în toate domeniile, cea care a pregătit terenul pentru găsirea de soluţii inovative, de la proceduri chirurgicale realizate de roboţi manipulaţi de la distanţă de medici, până la trimiterea unor nave spaţiale în Cosmos, mereu în căutarea noului şi a optimului în ce priveşte viaţa. Educaţia a făcut posibilă automatizarea şi în cele din urmă, printre altele, şi produsele în serie. Întrebarea la care ar trebui poate să reflectăm cu toţii este: ce facem prin educaţie, ulcioare în serie sau ulcioare unicat? Desigur, când ieşim din linie, ne asumăm un risc. Dar ne dorim oare să mergem la sigur şi nu prea departe cu ulcioare în serie, cu o armată de roboţei uşor de utilizat şi la nevoie, de manipulat? Aş crede că o educaţie de calitate este cea care dezvoltă, pentru eficienţă, anumite aptitudini în serie, lăsând însă loc pentru desăvârşirea ulciorului în manieră proprie, fără a-i distruge unicitatea, miracolul, gena care mai târziu va da naştere la noi progrese, la noi automatizări, dar în egala măsură şi la păstrarea posibilităţii de a alege calea. „Când curiozitatea supravieţuieşte sistemului formal de educaţie, putem numi asta un miracol”, spunea  Albert Einstein. Ce ar fi să păstrăm miracolul în fiecare copil, elev, student? Ce ar fi? Şi mai ales cum putem face asta dincolo de sintagma deja prăfuită, educaţie centrată pe elev/student?

Tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce fel de ulcior preferi să fii, ce fel de ulcior preferi să fie copilul tău, discipolul tău, ce fel de ulcior vrei să modelezi? Unicat sau unul în serie?

Este de la sine înţeles că o colaborare reală şi susţinută între familie şi şcoală, este singura variantă în care rezultatul educaţiei se rotunjeşte deplin, evitând produsele în serie. Ori asta înseamnă să găsim împreună soluţii concrete, personalizate, la problemele care apar. Poate că dacă, actori responsabili cu educaţia fiind, am dezvolta mai multe programe speciale, pentru copii cu nevoi speciale, inclusiv pentru copii ca Leti, dar şi pentru copiii cu capacităţi deosebite, nimeni din generaţia ei nu ar mai trebui să plătească preţul unui inorog, preţul amar al unei iluzii.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.