Briena Stoica: Elevii și farmecele vrăjitoarei

Trăiesc uneori cu impresia că, mai mult ca oricând, ni se tot flutură dinaintea ochilor utopia unor sisteme de învățământ care sunt infailibile, cu un dozaj perfect de administrare a cunoștințelor, cu copii care își descoperă genialitatea și rămân așa, geniali, pe tot parcursul vieții, niciodată stresaţi, încântaţi să meargă la şcoală. Frustrarea când suprapunem o astfel de imagine peste realitatea românească este de neîndurat.

Am vorbit nu demult cu o mămică a unui elev de clasa a 5-a exasperată de volumul total de informații care trebuie asimilat la o vârstă când energia este maximă și memoratul definițiilor este picătura chinezească pentru creștetul bietului copil. Despre cât de anacronică, de greoaie și sufocantă este școala românească se tot vorbește de ani buni. Și nimeni nu contestă că sunt atât de multe aspecte de îmbunătățit, încât, copleșiți fiind, nu suntem în stare să schimbăm mai nimic.

În contextul dat, eu sunt martora unor miracole. Mai toți elevii rezistă în școală (cazurile de abandon nu știu să se datoreze exclusiv programei școlare) și unui număr semnificativ dintre ei s-ar părea chiar că școala le priește.

Studiu de caz pot fi elevii de la liceele bune (și nu sunt puține) care se îndeletnicesc cu școala la modul cel mai serios. Au câte șapte, opt ore pe zi de studiu la diverse materii, fiecare cu cerințele, pretențiile și nivelul ei de stres. Dau test la fizică, aveau de pregătit o temă interminabilă la mate, de citit la română, de scris eseu la engleză, de învățat la biologie și istorie plus cuvinte de memorat la franceză. Adică, ieri s-au culcat la 23.30 pentru a fi cât de cât pregătiți pentru următoarea zi. S-au trezit la 6.30 cel mai târziu, dar tot n-au apucat să servească micul dejun. Eu îi întâlnesc undeva la sfârșitul programului. Încă îmi răspund la zâmbet, mă și întreabă “how are you, teacher?”, și încet începem să ne afundăm în farmecul limbii engleze și discutăm despre grade de formalitate și cum le obținem, lucrăm fișe cu adverbe, dezbatem sau citim un pic din Orwell. Și sunt cu mine acolo pe tot parcursul lecției, atenți, întreabă, își înăbuşă cuminți câte un căscat, mai iau o gură de apă, mai dau un ghiont colegului, dar nu uită că sunt acolo cu un scop. Și asta pentru că timpul lor contează și nu îl irosesc.

Au învățat pe parcurs să își dozeze efortul, să învețe unde merită, să fie atenți la oră ca să nu piardă timp acasă, să facă tema unde e neapărat. Au învățat să mai tragă un pui de somn după-masa, să se ajute între ei, să facă o echipă împotriva profilor absurzi, cu alte cuvinte, au deprins cum să răzbată: prioritizând, comunicând şi mai ales muncind. Elevii pe care îi știu eu nu sunt tocilari, am întâlnit puțini. Dar acolo unde înțeleg rostul și sensul, sunt de neoprit. Culmea e că, pentru echilibru, au și activități extrașcolare. Au timp de chitară, de baschet, de voluntariat, de concerte, de lecturi consistente, de proiecte de tot felul – devin, așadar, experți în managementul timpului, în multitasking, în viteză de reacție.

Sigur, nici nu mă gândesc să omit un adevăr esențial: că printre ei se regăsesc şi autosuficienţii. Aceștia în general își cunosc traseul profesional de la început, părinții se pregătesc generoși să le transfere afacerea şi în astfel de cazuri orice efort devine de prisos. Nu mai au întrebări, nu doresc să mai știe nimic, singura emoție care le mai traversează cortexul este tristețea că doamna profesoară are aceiași pantofi din sezonul trecut. Nu știu dacă aici sistemul finlandez ar avea vreo șansă să provoace vreo metamorfoză. Ei însă, prin indiferența şi aroganța afișată, nu reușesc să stârnească vreun val de simpatie în rândul colegilor şi rămân de obicei cazuri izolate.

Cred că suntem țesătorii propriului nostru destin, responsabili de modul în care prelucrăm ceea ce ni se întâmplă. Şi nu știu dacă vânătoarea continuă de vrăjitoare din școala românească este de un real folos elevilor. În cele din urmă, viața profesională pentru care îi pregătim nu este nici fun, nici lipsită de nedreptăți, nici plină de adrenalină. Este obositoare, cere muncă susținută şi deseori răsplata nu vine imediat în urma efortului. Oare nu ar fi mai corect să îi ajutăm să răzbească, să le arătăm cum să devină mai puternici, mai curajoși, mai înțelepți, mai blânzi unii cu alții?

Trebuie să transformăm programa, să simplificăm materia, să scurtăm programul, să eficientizăm predarea, dar, mai mult ca orice, datoria noastră ca dascăli este să îi formăm pentru viață, să lăsăm o amprentă asupra caracterului lor.

Poate că vrăjitoarea asta de școală românească, din greșeală, a făcut un farmec invers şi, deși încearcă din răsputeri să urâțească elevii, uite că nu îi iese. Pentru că sunt părinți şi învățători şi profesori care știu să îi învețe pe copii să nu se lase biruiți de rău, ci să biruiască răul prin bine, așa cum bine spune apostolul Pavel.

Briena Stoica, Scrisul face bine