|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Evantia Barca: Știți povestea băiețelului văduvei…

…care avea drag de învățătură într-o vreme în care mai nimeni nu știa carte? Un unchi cu har l-a ajutat când era mic, iar el a învățat cu fascinație o viață întreagă și apoi i-a învățat și pe alții, pasionat, neobosit, până când a schimbat pentru totdeauna soarta țării în care se născuse, iar numele lui a fost scris în cărți și pomenit până în ziua de astăzi cu uimire. Așa ar trebui să înceapă poveștile, chiar și atunci când acestea sunt, de fapt, istorii. Poate că cel mai potrivit ar fi, – așa îmi spuneam căutând prin gând proiectele pe care le-am gândit vreodată -, să spun istoria celui care a inventat stiloul cu rezervor, Petrache Poenaru, născut în casa în care încercăm și noi în fiecare an să rescriem povești, cu sunete, în culori sau din tușe de penel. Câte amintiri poate avea micul conac cu ziduri albe din Benești, un sat pierdut printre coline, pe undeva în apropiere de Craiova. Iar destinul lui Petrache Poenaru… ce minune! Probabil că e o întâmplare că Petrache a avut educație la 1800, într-o vreme în care nimeni nu auzise vreodată vreun curs în limba română, într-o țară rurală și dezbinată care – asemeni întregului Continent pe atunci  – începea un proces de transformare, trecând de la o eră a totalei ignoranțe, poate greu de imaginat în zilele noastre, către o lume nouă. Sigur, existau școli populare, în sate, ținute de preoți sau de cei mai știutori dintre ai locului. Dascălii care și-au asumat misiunea de a preda pe atunci în aceste școli au avut, de fapt, o uriașă contribuție în procesul de iluminare a maselor și, mai apoi, în procesul de reconciliere a acestora cu lumea nouă. Cu adevărat, însă, doar elitele vremii învățau carte, cu dascăli greci, care nu erau pentru oricine și care „nici cunoşteau, nici învăţau limba română”. Petrache era un băiat sărac, cu mamă văduvă, probabil că n-ar fi avut multă șansă. Un noroc a făcut, însă, ca unchiul său, Iordache Otetelișanu, să-l dea încă de la cinci ani la învăţătură, la o rudă din Brădești, care avea în casă un dascăl grec. Mai apoi, l-a dus la Școala Episcopiei de la Craiova, legându-i pentru întreaga viața destinul de învâțătură: “îți aduc pe fiul meu acesta”, a spus Iordache, “fiul meu pre care-l vezi cu piele și carne. Fă ce-i vrea cu el, numai să învețe carte, măcar de mi l-ai da cu piele și oase”. Nici nu avea cum să gândească altfel Iordache, un bărbat demn și vizionar, care pornise tot învățând cu… cu disperare cred că e bine spus… și care acum trăia înconjurat de cărți. Era un mare erudit, avea în casa de la Benești peste 600 de cărți în limba franceză, printre care și o enciclopedie foarte rară, Marea Enciclopedie Franceză, adora să citească din Diderat, Buffon, Pascal sau Montesquieu, vorbea grecește cu o impecabilă eleganță și era respectat ca unul dintre boierii luminați ai vremii. Pornise și el de la nimic, spun cărturarii, însă știa, încă de mic, ce păcat mare este lipsa de cunoaștere.  În copilărie, spune povestea, „văzând că au ajuns fără învăţătură de carte şi la atâta sărăcie cât nu le mâna să plătească la dascăl”, frații Iordache și Grigore Otetelișanu “s-au închis în sine şi la moşie, unde cu prea puţin ajutor de la dascăl în învăţătura limbii greceşti, dar prin multă silinţă, au învățat numai cu singure cărţile ce au avut. Și au izbutit pe cât le-a fost prin putinţă”. În aceeași dragoste pentru cultură și-a educat Iordache și nepotul, pe Petrache, pe care „întâiaşi dată l-a deprins a citi şi a scrie româneşte. Deşi era foarte sever în educaţiunea ce-i da, el îi aprinse în tinereţe făclia adevărului şi Petrache văzu de timpuriu ce este de folos omului. Iar Petrache asculta morala ce-i făcea şi-i intra în inimă iubirea de învăţătură”. Ce inspirată investiție! Mă gândesc adesea că despre Petrache Poenaru s-a scris mai puțin decât ar fi meritat un cărturar de rangul său. Sigur, e faimos într-o întreagă Europă pentru meritul de a fi inventat tocul rezervor, “condeiul portăreţ fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală“. Deși o mare nedreptate i s-ar face dacă ar fi ținut minte doar pentru asta. Vom spune doar că, după secole în care învățații au scris cu pene de păsări sau cu penițe de metal, Petrache Poenaru uimea lumea în anul 1827, pe când avea 28 de ani și câteva diplome obținute în marile capitale ale Europei, cu un brevet isteț, care părea acum și simplu – primul toc rezervor din lume, înregistrat mai întâi la Viena, apoi la Paris. Tot el a conceput drapelul României – am zâmbit în gând, imaginându-mi că ar trebui să fie și unii care i-ar fi sugerat, poate, ceva mai multă severitate la culoare. Era tânăr și înflăcărat de Revoluția lui Tudor, căruia i-a fost bună vreme grămătic și însoțitor. Să fi făcut bine Petrache scriind sutele de scrisori pe care le trimitea de la Paris și de la Viena să le spună boierilor rămași acasă care sunt cele mai noi idei și cele mai interesante mode în Europa? Lampa cu abajur, haine cu altă tăietură… O scrisoare de la 27 octombrie 1870 avea să-i uimească pe cei de acasă: Petrache Poenaru era primul român care a mers cu trenul. „Am făcut această călătorie”, spunea el, “cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…”. Dar geniul lui Petrache este altul, de fapt. Într-o epocă întunecată, Poenaru a fost unul dintre promotorii ideii de răspândire a culturii în masele largi din Țara Românească și, alături de Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi, a fost unul dintre cei care au înțeles nevoile reale ale învățâmântului românesc. Ce uimire să fi fost la București, în sala de curs de la Sfântul Sava – prima școală în care “deosebite învățături și științe li se predau românilor în limba lor”! Cine-a mai pomenit așa ceva? Curioșii se adunaseră în sala de curs să audă ce le putea spune din filosofie noul dascăl, în limba română. Căci nu le venea a crede că s-ar putea da în românește învățături de știință înaltă”, așa cum avea să povestească însuși Petrache Poenaru.

Dacă există o poveste a iluminării prin dragoste pentru învățătură, sigur povestea boierilor Otetelișeni este aceea. Între timp, pornind de la ei, s-au schimbat multe prin acest colț de lume și ce bine că pe toate le socotim azi normale. Poate că auzim așa de des sintagme apparent fără viață, că ne vine greu să le mai ghicim sensul profund. Pledoaria pentru educație, însă, nu e o simplă vorbă, iar investiția în viitor nu este o metaforă. Educația ar putea rămâne doar o temă de divergență teoretizată în spațiul public, dacă inițiativele concrete, formulate pertinent și susținute prin programe de dezvoltare, nu vor beneficia și de sprijinul mediului privat, companii cu strategii vizionare, ale căror interese pe termen lung să includă dezvoltarea responsabilă și sustenabilă a celei mai importante dintre resursele acestei lumi: oamenii. Lumea se schimbă și, o dată cu ea, coordonatele ei fundamentale. În încercarea de a-i anticipa noile sensuri, investiția în educație nu mai pare acum un act filantropic, așa cum era pe vremea boierilor Otetelișeni. Ci o acțiune rațională de responsabilitate socială, gândită pentru a da sens unui viitor aflat, de fapt, foarte aproape. Noile studii sugerează că nu există o legătură mai clară între oamenii educați, cu aptitudini certe, și ideea de dezvoltare economică sustenabilă. Prin urmare, susținerea educației este o investiție care capătă noi sensuri. Drumurile lungi, însă, încep cu pași mărunți…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.