Ioana Dumitrescu: De la catedră pe micul ecran

Je m’appelle Marie Jeanne Zăgănescu. Je suis votre professeur. Cu vorbele astea o tânără profesoară, proaspăt ieșită de pe băncile facultățîi, a vrăjit un baiețoi de fată cu părul aproape alb de blond ce era și în orice caz mereu vâlvoi. Eram în “anul doi” de grădiniță când  s-a produs marea întâlnire. A fost un coup de foudre. N-avea nimic din aerul auster al unui prof din era comunistă. Nu era deloc gri. Dimpotrivă. Deși au trecut PATRUZECISICEVA  de ani de la acel moment, îmi aduc aminte că și când ar fi fost ieri. Părul tuns scurt în genul Annie Girardot. Cămăși de bumbac înflorate dibaci asortate cu fuste drepte simple, ciorapi colorați (și azi mă-ntreb: oare de unde-I lua? Pe vremea lui Ceașcă abia dacă găseai celebrii Adesgo și nu mai făceai fițe la numărul de Deni), mărgele și cercei Flower Power și un parfum pe care și acum îl mai simt și pe care niciodată n-am știut cum îl cheamă. Verbina cu ceva flori de mai. Mirosea a Ea. Norocul a făcut ca de Marie Jeanne să mă despart abia în clasa a VIII-a, deci după 10 ani de studiu cu omul care, din punct de vedere professional și uman, mi-a devenit unul dintre modele.

Așa de tare am iubit-o și atât de bine învățăm la franceză încât, atunci când eram prin clasa a patra pe ușa dormitorului meu scria: IOANA DUMITRESCU, profesor de franceză, muzică și crainic -)). Marie Jeanne sau Jenica Golcea, profa de muzică sunt doar două exemple. Mi-ar lua mult mai mult spațiu să vorbesc despre profesorii mei pe care i-am iubit. Școala, cu excepția câtorva ani, doi, cred, am făcut-o în timpul regimului totalitar când uniforma și programa erau foarte clare. Opțiunile erau limitate. După școala generală te puteai duce la un liceu industrial sau unul de mate-fizică. Eu cu matematica n-am fost niciodată prietenă, dar credeți-mă, fără nici o ora de meditație, dacă n-ar fi fost Mariana Ionescu, profesoară de matematică din Școala generală aș fi ajuns cine știe pe unde. Erau câteva licee bune atunci, calificativul bun dându-se în funcție de procentul de promovabilitate a examenului de admitere la facultate, pentru că da, atunci dădeai examen să intri la liceu, examen după primii doi ani de liceu, Bacu și apoi examen la facultate. Și cred că tocmai ciclicitatea asta a examinărilor te făcea să stai cu burta pe carte, sau, NU-)) Am intrat la IFA, Matematică fizică nr. 4, pe platforma Măgurele.

Nu știu nici azi cum am reușit să termin un liceu profilat pe matematică, eu, croită pentru științe umaniste. În liceu, însă, am citit cel mai mult. Sigur că eram “torturați” cu Gheba, Olivetti și câte culegeri or mai fi fost, dar, spre deosebire de alte licee, noi, eram privilegiați. Se învață numai într-un singur schimb. Adică de dimineață. Și pentru că liceul nu era în București, toți aveam abonamente la așa numitele IFE, autobuzele care îi duceau pe salariații de pe platformă la muncă. În drum spre școală, ăi mai mari ne mai meditau, ne vindeau ponturi despre profi și apucăturile lor, iar școala era organizată după modelul american pe care-l vedeam numai în filme, adică aveam un hol mare cu un vestiar, iar orele nu se țineau toate în aceeași clasă.

Dimineață deci, când ne lăsam hainele la garderobă și ne luăm cărțile în mână să fugim la ore, era un adevărat ritual. Cine, ce a mai citit! Se creau curente literare în școală. Așa am aflat de Cella Serghi deși aveam în bibliotecă toate cărțile ei cu autograf pentru că fusese pacienta mamei. Așa am citit pe “Culmile disperării” scrisă de Emil Cioran, interzisă în România anilor ’80. Era un exemplar tras la Xerox. Școala asta atât de rigidă, așa cum o descriu unii azi, m-a făcut cine sunt azi. M-a lăsat să visez, m-a scuturat, când a fost cazul și m-a adus cu picioarele de pământ și până la urmă a făcut și din mine, chiar dacă pentru o scurtă perioada de timp, profa de franceză de care erau toți elevii îndrăgostiți. Tot pe vremea lui Ceașcă, deh!

Ioana Dumitrescu, Scrisul face bine