|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Adina Dragomirescu: Scrisul face bine și dacă nu ești tu cel care scrie

M-am întrebat de multe ori de ce unii profesori sunt doar profesori, iar alții devin ceea ce numim „mentori”. Am vorbit cu mai mulți colegi, mai ales lingviști, despre asta și ca să-mi înțeleg mai bine parcursul, și ca să nu greșesc în relația cu studenții mei de acum. Mi-am dat seama că oricât de apropiată ar fi relația dintre un profesor și elevul său (în sens larg și la toate vârstele), prima întrebare pe care trebuie să o pună un profesor este din seria „Ce citești?”, „La ce lucrezi?”, „Ce scrii?”. Acest gen de întrebări, cu care și eu am fost bombardată mulți ani de profesorii mei, te face să fii tot timpul într-o tensiune care stimulează, într-o stare în care gândirea nu lenevește, într-o emoție plăcută dată de teama ca răspunsul pe care îl dai să nu dezamăgească. Ești tot timpul pregătit, măcar pentru că ți-e rușine să dai același răspuns de data trecută, te gândești că este esențial să ai o lectură nouă, o idee nouă, să fi progresat cumva. Dacă relația cu profesorul este și afectivă (îl iubești pentru că ți-a deschis ochii, ți-a fost model, te-a împins să faci lucruri de care nu te credeai în stare și pentru alte sute de motive posibile), atunci teama de a dezamăgi este și mai mare, iar variantele de răspuns sunt și mai diversificate. Cred că pentru un profesor esențial este să îi facă pe alții să scrie (să citească, să gândească, să vorbească așa cum trebuie). De cealaltă parte, e nevoie de puțină emoție, tensiune, voință.

Acest scenariu pe care eu îl cred de succes nu este legat numai de școală, ci și de orice alte situații în care există un mentor sau, mai puțin pretențios, un coordonator. Am analizat, de pildă, și din interior, și de la oarecare distanță, mai multe colective de cercetare, unele în care lucrurile merg strună, altele în care, în exact aceleași condiții, există o oarecare ostilitate față de mentorul văzut ca șef. În foarte multe situații, un grup de cercetare funcționează dacă mentorul este sau a fost profesorul celor din echipa sa. Relația cu profesorii este o relație pe viață, chiar dacă vârstele se schimbă. Am văzut cum, la 20 și la 60 de ani, întâlnirea cu profesorii produce același efect: te străduiești să fii la înălțime pentru că nu vrei să dezamăgești. Am văzut asta pe viu în comunitatea lingvistică, unde, grație unei greu explicabile longevități, coexistă cinci-șase generații de lingviști – profesori, profesori ai profesorilor, studenți – ajunși acum colegi.

De la aceste generații am învățat (și mă străduiesc să fac și eu acum, ca profesoară) că un profesor trebuie să lucreze alături de cei pe care îi formează, să le asculte părerile, să încerce să le afle și istoria personală, care poate explica multe, să știe să îi laude pentru lucrurile bune. Am văzut că e bine ca, în ce-l privește, profesorul să păstreze o doză de necunoscut, de mister, care poate fi baza pentru emoția și tensiunea de care vorbeam înainte. Devine destul de clar că această relație de formare primară poate trece dincolo de problemele sistemului educațional și, în mod clar, dincolo de perioada petrecută în școală. Grație profesorilor mei, voi încerca să fiu tot timpul pregătită să răspund la întrebările „Ce citești?”, „La ce lucrezi?”, „Ce scrii?” și, deși știu că nu e bine să îți imiți întocmai profesorii, voi avea mereu grijă să pun aceste întrebări studenților mei.

Adina Dragomirescu, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.