Adrian Hazaparu: Dincolo de cele o mie de cuvinte

Am învăţat să scriu prin imitaţie şi pentru că mă plictiseam. Fraţii mei mai mari intraseră, pe rînd, la şcoală şi, după ce şi ultimul dintre ei păşise în clasa I, în universul copilăriei mele se crease un vid temporal (de cîteva ore, cît ei îşi îndeplineau îndatoririle de şcolari, dar care atunci mi se părea de necuprins),  ce se cerea umplut. Aşa că am luat o foaie de hîrtie şi un stilou abandonat – a cărui peniţă cu vîrful despicat semăna cu un om rănit care, cu fiecare pas făcut, lăsa în urmă o dîră de sînge albastru – şi am început să scriu. Mîzgălituri ascuţite, rotunde, strîmbe şi drepte, despre care aveam să aflu că se numesc litere, se lăsau prinse între ele în cuvinte ale căror sensuri aveau să mi se dezvăluie ceva mai tîrziu, cînd am învăţat să citesc. Am avut norocul ca cele două, scrisul şi cititul, să se prindă de mine într-o perioadă de acumulări intense şi să nu-mi mai doresc să le dau drumul niciodată. În orice caz, cred că sînt primele amintiri pe care le am despre scris, care le precedă pe cele din clasa I, cu tovarăşa învăţătoare ghidînd drumul pentru unii dintre colegii mei (la şcoală aveam să aflu că nu eram singurul pentru care scrisul şi cititul erau o… distracţie) printre liniuţe şi bastonaşe spre aflabet, spre cuvinte şi, în cele din urmă, spre scris.

Tot cam de pe vremea aia am, cred, şi primele amintiri mai consistente despre părinţi. De fapt, din copilăria mea timpurie, în afară de cînd i-am spart capul unei domnişoare-bibelou ce şedea pe noptiera din dormitorul părinţilor şi mi-am imprimat pe mîneca de la o geacă nişte dungi verzi rezemîndu-mă de un calorifer proaspăt vopsit, cele mai puternice amintiri sînt olfactive: de exemplu, mirosul de apret cu care mă trezeam în unele dimineţi, ce răzbătea, alături de o lumină chioară, din bucătărie, unde mama ne călca gulerele dantelate pentru uniforma şcolară, şi un miros amestestecat de hală, ulei de motor, benzină şi fier ruginit care-l însoţea pe tata, mecanic-auto fiind, de fiecare dată cînd se întorcea de la serviciu. Nu mi-e foarte clar ce asocieri o fi făcut mintea mea fragedă atunci, ce scenarii apocaliptice ale vieţii de mecanic o fi proiectat, însă cred că în imaginaţia mea, scrisul era cel care mă salva.

Şi iată-mă acum petrecîndu-mi majoritatea timpului scriind şi citind.

Profesional, cu formarea mea de jurnalist-filolog, aş fi tentat să spun că trăiesc din scris, însă, dată fiind activitatea mea la catedră (una de jurnalism), aş spune mai degrabă că trăiesc din propovăduirea scrisului; şi vă asigur că e o misiune din ce în ce mai complicată. Tînăra generaţie pare că nu-şi mai imaginează jurnalismul nici măcar în faţa unei tastaturi, darămite cu pixul (şi eventual o agendă) în mînă! Mă gîndesc că într-un viitor nu prea îndepărtat va fi chiar o minune să reuşeşti să prinzi o mînă de studenţi în „capcana” scrisului şi cititului, din moment ce întrevăd, de cîţiva ani chiar, adîncindu-se, pe de o parte, o prăpastie între interesele noastre ca profesori şi interesele lor ca studenţi şi, pe de altă parte, un hău şi mai întunecat între învăţămîntul liceal şi cel universitar. Fără punţi de legătură, care să înlesnească trecerea cu bine a acestor abisuri care se anunţă a fi în curînd fără fund, sîntem cu toţii pierduţi. Ca să ofer cîteva exemple – poate minore, dacă sînt luate izolat, dar elocvente şi ameninţătoare, dacă privim în perspectivă –, de pe partea aceasta a baricadei, lucrurile se văd cam aşa: din liceu vin şi tineri care sînt convinşi că romanul lui Salinger se intitulează De veghe în lanul de porumb, iar acel „Cuget, deci exist” din gîndirea carteziană s-a pierdut undeva pe traseul celor patru ani de liceu, devenind, între timp, „Am Facebook, deci exist”, tineri care ar putea avea păreri pertinente dacă gîndirea lor critică nu ar fi fost strînsă în menghina şabloanelor succesului la bac. Mă gîndesc că poate dacă în loc de teorie a literaturii (comentarii şi analize literare de-a gata), elevii ar face chiar literatură (adică pur şi simplu ar citi operele literare fără să fie urmăriţi de coşmarul interpretării textului, caracterizării personajelor şi aşa mai departe), pofta de lectură ar fi alta. Poate dacă orele de gramatică nu s-ar termina brusc odată cu clasa a VIII-a – de parcă acolo se încheie şi nevoia de cunoaştere a limbii române –, nu aş mai fi nevoit să încep cursurile practice de discurs jurnalistic la anul I cu discutarea regulilor de folosire a virgulei în propoziţie şi în frază şi cu misiunea de a-i convinge pe studenţi că felul în care scriem trădează, pînă la urmă, felul în care gîndim, că scrisul e un fel de sintaxă a gîndului, aducînd ordine acolo unde e haos. Totuşi, pînă la împlinirea scenariului optimist al schimbării sistemului, îl putem păcăli cu puţină voinţă, improvizînd, bunăoară, cluburi de lectură „clandestine” în pauzele dintre cursuri, cînd le recomanzi studenţilor niscaiva volume de nonficţiune sau literatură contemporană premiată şi, la pauza din următoarea săptămînă, ai plăcuta surpriză a unor dialoguri pline de miez despre fire narative, construcţia personajelor ori storytelling.

Recunosc că, deşi mi-e din ce în ce mai greu să mă lupt cu toate cele de mai sus şi cu noile gadget-uri şi tehnologii de comunicare ce promit gratificaţii instantanee, am încă noroc. Încă există tineri interesaţi de scrisul care răstoarnă guverne şi demite preşedinţi, de scrisul din care emoţia ţîşneşte ca apa dintr-o pînză freatică zgîndărită de dinţii unui excavator, de scrisul care aşază pe umerii celor care-l practică povara unei responsabilităţi imense faţă de cei cărora le-a fost menit. Cu reţele online pe care informaţiile şi opiniile circulă de-a gata în toate direcţiile, vă dau (cum altfel decît?) în scris că e aproape o minune.

Personal, scrisul are două valori esenţiale, pe care încerc să le transmit şi studenţilor mei şi care constituie, de fapt, şi motivele pentru care scriu. În primul rînd, pentru mine, scrisul e tămăduitor. Desigur, nu mă refer la puterea vindecătoare a redactării de procese-verbale sau a transcrierii de stenograme, ci la scrisul ăla care te face să cobori în temniţele – toţi sîntem, prin fricile pe care le avem, propriii noştri torţionari! – cele mai întunecate ale fiinţei şi să ieşi de acolo mai bun, mai curat, mai încrezător. La scrisul care te desprinde de răul care te-a cuprins, la puterea cuvintelor de a exorciza demonii suferinţei şi ai altor atîtea rele, dîndu-le forme pentru ca alţii să-i recunoască şi să se poată pune la adăpost. La scrisul care eliberează, împovărînd literele cu taine greu de pătruns. La scrisul care spune ce nu pot spune toate fotografiile alea care fac cît o mie de cuvinte… Şi aici intervine şi cea de-a doua valoare esenţială a cuvîntului scris, aceea de depozitar al culturii umane şi al memoriei, care ne obligă să încercăm să contribuim noi înşine, prin ceea ce scriem, la vasta cultură a lumii şi să cartografiem din cuvinte amintiri pentru generaţiile ce vor urma. În această privinţă, aş adăuga numai că, pe lîngă cărţile din bibliotecă, păstrez, găsită într-un cufăr din nuiele din podul casei bunicilor, o felicitare dintr-o iarnă de demult, cînd, cu scrisul său de mînă, tata le dădea bunicilor vestea venirii mele pe lume. Amintirea asta, pe care o ţin la rîndu-mi într-o cutie cu mărunţişuri de care nu m-aş despărţi pentru nimic în lume, e pentru mine dovada cea mai vie că scrisul face bine.

Adrian Hazaparu, Scrisul face bine