Mihai Ghyka: Tristețea Regelui Mihai

Pentru mulți dintre noi, 2017 s-a încheiat dureros, prin pierderea ultimului nostru Rege. O tristețe enormă a cuprins țara, mii de oameni au stat multe ore la coadă spre a se închina în fața catafalcului Regelui Mihai, mărturii emoționante l-au evocat și l-au plâns. La înmormântarea sa, pentru două zile, Bucureștiul a devenit centrul aristocrației europene. Marile familii nobiliare s-au regăsit la căpătâiul ultimului nostru Rege, un monarh discret, prea puțin cunoscut de poporul său.

Am avut privilegiul de a-l întâlni o singură dată, vremelnic, la Mănăstirea Agapia. Alături de alți oaspeți, am fost invitat la hramul mănăstirii, în ziua de 8 noiembrie 2006, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Pornind din București, drumul până la Agapia este el însuși o călătorie inițiatică. Am plecat din orașul plin de oameni grăbiți într-un furnicar de mașini, spre a ajunge într-o Moldovă de capăt de lume, străbătând dealuri și așezări pitorești, stăpânit de emoție. Emoția întâlnirii cu omul-simbol, chipul ce ne amintea de România frumoasă de altădată, Regatul.

Biserica Mănăstirii Agapia era plină de lume. L-am zărit pe Rege într-una din strane. Stătea drept și oareșcum absent, purtat de gânduri ori de rugăciune.

După liturghie, am fost apoi poftiți de Maică Stareța la un prânz mănăstiresc, de post, în salonul de protocol al mănăstirii. Maicile păreau mai degrabă emoționate de prezența Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, preasfințitul Daniel, decât de familia regală. E drept, Regele era tăcut, în vreme ce părintele Mitropolit întreținea atmosfera cu povestiri, umor și complimente. În dulcea dezordine moldovenească, locurile la masă nu erau bine determinate. Mitropolitul a fost poftit să stea în capul mesei, central, alături de Maica Stareța. Regele s-a așezat în lateral, având pe Regina Ana la dreapta sa și pe mine la stânga. Erau de asemenea prezenți Principesa Margareta și Prințul Gheorghe Sturdza.

Regele era discret, tăcut și trist. Părea prezent doar fizic. Schița gesturile necesare mesei, fără a participa la discuția lumii. O vreme, mi-a fost teamă să îl tulbur și am căutat să vorbesc cu Principesa, despre trecutul lor la Versoix și apoi la Aubonne, despre păduri și Peleș. Apoi, am îndrăznit să vorbesc cu Regele – despre România lui. Cum ne vede astăzi față de momentul plecării din țară… Având o dicție nu tocmai clară, folosea formulări scurte, cu un calm desăvârșit, într-o limbă românească tare frumoasă. Gândea și simțea românește. Am ajuns la povestea vizitei regale din 1992. Era un lucru care mă frământa de mult: cum de nu încercase atunci să se întoarcă la Palat? Fusese găzduit la Hotelul Continental – la doi pași de Palatul Regal.

„Sire, când ați venit în București în 1992, erau 200.000 de oameni în stradă care vă aclamau cu entuziasm…

–          1 milion au fost! – mă întrerupse de peste masă Principesa Margareta.

Dornic să aud răspunsul Regelui, am integrat intervenția în întrebare:

–          Sire, erau 1 milion de oameni ce vă aclamau. V-ați gândit vreo clipă să le spuneți: „Români, mergem la Palat!”? Și firul istoric s-ar fi reînnodat firesc, exact de la momentul abdicării.

Regele mi-a răspuns molcom:

–          Sigur că m-am gândit. Dar nu am vrut să fie război civil.

Era atât de simplă și directă această formulare. Am zâmbit trist, mișcat de gândul lui pentru țară, nu pentru sine și tronul pierdut.

Nu l-am mai întrebat nimic. Am avut sentimentul că s-a închis poarta istoriei prin care puteam ieși către lumină. Nu pentru că Regele nu ar fi vrut, ci pentru că noi nu am știut să o deschidem împreună cu el. Regele a așteptat. Așa cum spunea într-un interviu: „Aștept să se întâmple ceva. Tot aștept și nu se întâmplă nimica.”

Am ieșit apoi cu toții în balconul mănăstirii. Am îndrăznit să îl rog să facem o fotografie împreună.

„Cu cine, cu mine?” a zis Regele nostru, vădit surprins.

„Da, cu Dvs, Sire.”

În fotografie, apare la fel: amabil, smerit, puțin absent și trist. Așteptând să redeschidem poarta istoriei și să pășim împreună prin ea.

Poate tocmai aceasta este tristețea ce ne-a cuprins și pe noi la sfârșitului anului 2017. Întristați nu pentru că un rege bătrân, moare discret și smerit, la 96 de ani, ci pentru nevrednicia noastră, de a nu fi știut să îl regăsim atunci când el ne aștepta. Astăzi, ne-a cuprins tristețea Regelui de ieri. Căci el nu mai este și poarta istoriei către lumină a rămas închisă.

Mihai Ghyka,Scrisul face bine