Ioana-Felicia Roșca: O teorie a educației

Scriu aceste rânduri aducându-mi omagiul puterii transformative a educației.

Eu cred că educația este singurul factor care poate stabili o relație de echitate între participanți și care poate determina o evoluție reală. Atunci când ne naștem, nu putem influența locul pe care îl primim în societate, faptul că vom avea o familie monoparentală prosperă sau cu doi părinți încadrați în categorii sociale defavorizate, că vom trăi într-o societate post-comunistă sau economic dezvoltată, nu știm care va fi distribuția calităților și abilităților naturale sau alte circumstanțe care pot determina progresul nostru sau chiar supraviețuirea. Deși ar putea suna dramatic, întreaga supraviețuire umană este strâns legată de educație, în sensul cel mai larg. Am să-mi restrâng rândurile însă la educația formală, cea pe care o primim într-un sistem instituționalizat și de care încă mai beneficiem.

Aud uneori faptul că educația, sau mai bine zis programa școlară, nu mai ține pasul cu realitatea și nevoile actuale ale lumii profesionale. Văd o anumită revoltă și indignare față de această presupusă ipoteza. Cred însă că ea pleacă de la niște premise false. Lăsând la o parte dezbaterea pe conținut, care ar necesita o analiză pe fiecare materie în parte, cred cu tărie că nu putem privi educația ca pe o lege căzută în desuetudine. Dacă am cădea noi înșine în capcana asta, atunci am ignora meritele educației și am periclita evoluția noastră. Precum valul ignoranței[1] crează premisa justiției, tot așa educația are potențialul de a crea o societate în care indiferent de circumstanțele în care te afli, poți accede oricărui statut social.

Am observat că educația nu se termină, ea doar începe atunci când conștientizezi că mai ai ceva de învățat, iar acest fapt ar trebui să aibă un caracter perpetuu. Fie că vorbim de clase primare sau școli doctorale, procesul educativ este unul necesar progresului și de cele mai multe ori, unul extrem de impunător. Educația este un antrenament al minții, cu cât este mai dificil cu atât ești mai antrenat. Să ignori procesul și să obții doar diploma înseamnă să îți invalidezi singur întreaga evoluție.

Educația nu dezvoltă cunoștințe permanente sau exhaustive. Am să dau un exemplu cu care poate relaționăm cu toții: dacă aș fi pusă în situația să susțin ad-hoc examenul de capacitate pe care l-am absolvit în 2003, cu siguranță nu l-aș putea promova. Acest lucru este absolut firesc. Asta nu înseamnă că ar trebui să mi se anuleze în prezent respectivul examen și astfel toate actele subsecvente. De asemenea nu înseamnă că am învățat „degeaba“ formulele matematice și tot ce a presupus pregătirea pentru examen. Sper că premisele false devin din ce în ce mai evidente.

Educația primită de la profesorii cu vocație este într-adevăr înălțătoare, însă lipsa unui mentor nu justifică asumarea riscului de a abandona procesul educativ. Cu atât mai mult cu cât ai susține că educația trebuie să te pregătească pentru mediul profesional, interacționarea cu persoane lipsite de darul de a educa te va pregăti exact pentru cele mai grele înfruntări din mediul profesional.

În final, educația este o experiență transformativă. Cadrul în care se desfășoară, participanții la proces, în unele cazuri chiar și obiectul de studiu sunt mai puțin relevante în comparație cu abilitățile și competențele pe care le dezvolți parcurgând procesul educațional. Efortul, dăruința, onestitatea cu care te angajezi în orice experiență educațională te poate transforma din candidatul pentru ajutorul social dezumanizant în candidatul la unul dintre cele mai prestigioase programe de doctorat de la Viena.

[1] Rawls J., A Theory of Justice, Harvard University Press, 1971