|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Maria Bucur, Scrisul face bine. Maria Bucur, fotografie portret

Maria Bucur: Ligia

When it came to education, growing up in Romania in the 1970s meant that discipline, rote learning, and task mastering were the foundations of any child’s experience starting at age six.  Although I was excited about starting school, and I never lost that thirst for learning new things, I recall vividly the fear I had every day in class during my first four years of school:  was my uniform perfectly ironed; would I be able to sit still for the hours we had between morning work and the mid-morning recess; would I be able to remember all the cases, all the declensions; could I manage not to get my fingers dirty from the blue ink spilling from the poorly made fountain pen.  My first teacher was a taskmaster and didn’t bat an eye when it came to using the ruler to punish any pupil who was literally and figuratively out of line.  I think all of us tried to make ourselves as small and quiet as possible to avoid the painful encounters with the ruler, especially since we used our fingers every day for hours of music practice.

Attending Music School No. 2 in Bucharest didn’t mean going to an arts school that celebrated originality and nourished creativity through performance.  For those who think of Glee or Fame High, this was not it.  It was more like a factory with tiny persons who were there to be molded into excellent performers of specific tasks—dancing, singing, playing violin, accompanying on the piano, etc.—while also receiving basic regular schooling, from grammar to biology and math.  We were tasked with three hours of group music lessons every day (from choir to music theory and orchestra), on top of individual lessons and two hours of practice every day.  Regular homework was always there, but something that came after your fingers hurt from the strings cutting into them.  I was the kid who never had time to play with the other eight year-olds living in my apartment building.

I loved music but fear dominated much of my experience in my first four years of school, because pleasure and the freedom to create were never part of the curriculum or attitude of most of the teachers schooled through the communist regime’s approach to education.  That is until I had the great fortune of becoming a student of Ligia Constantinescu.

September 1979 was beautiful, and the first day of middle school was already shaping up to be memorable.  I was donning a new uniform, one that seemed grown up and easier to handle than the childish apron and checkered dress of the first four grades.  I had a new classroom, located ideally across from the auditorium, next to a stair leading to the playground, and seconds away from the restroom.  I was sitting next to my best friend Monica, because for the first time we had a choice of where we wanted to sit, and the woman at the head of the class was a beautiful apparition.  Her olive skin and dark eyes rendered her mysterious; she wore her jet-black shiny hair in a straight bob that made her seem younger than her years.  And she wore a gorgeous top and skirt with a flattering chevron pattern that resonated with the rusty colors and warm glow outside.  She was elegant, tall, warm, and emanated trust.  All my fears from the previous four years evaporated at the sight of her smile, the one I still remember, because it was the first time a teacher smiled at me in school.

Over the next four years, Ligia Constantinescu led us through a journey of discovery of literature, art, music, and philosophy that became an island of creativity, of personal freedom, and helped me become the person I am today.  She was not an easy teacher; on the contrary, she demanded a lot of us, just as she offered of herself.  Speaking out of turn was never allowed.  Sitting slouched in your seat a sign of disrespect for oneself and those around, never to be repeated after the first stern look.  Coming into the classroom unkempt was beyond the pale.  More importantly, reading and thinking about the texts Ligia generously shared with us beyond what the boring textbook demanded was something she expected we would appreciate to the fullest, by throwing ourselves into the lecture and daring to ask bold questions about each aspect of the story.

The kids in my grade were a mix of many backgrounds and levels of familiarity with the high culture we were being exposed to in Ligia Constantinescu’s class.  Most either had exceptional musical aptitudes or a very ambitious family who wanted them to become exceptional musicians. The former were a mix of kids coming from all over the country—especially small towns and villages—and urbanites with a very different level of comfort in the big city.  The second group comprised of kids hailing from either the nouveau riches of the communist period or older families with a multigenerational tradition in playing music.   I was a blend of the two.  My grandmother, the daughter of the village fiddler back in Apateu, had tried unsuccessfully to get my dad to take to the fiddle.  She tried again to continue the violinist tradition with me, by enrolling me in the violin program for preschoolers that Music School no. 2 hosted.  In that program I had shown promise, so she pursued this further. Several other classmates had been in that program.

In other words, my schoolmates represented as varied a group of influences and traditions as you can imagine in your wildest dreams.  Even in terms of ethnicity, the kids in my class were Romanian, Hungarian, Jewish, German, Roma—a miniature of Romania’s patchwork of languages and cultures.  What we didn’t share in background, we made up through tough experiences we shared for years.  What had united us in grades 1-4 was the iron discipline we were subjected to and the loyalties that developed from either covering for each other over time, or seeing each other be publicly humiliated by our teacher.  Teacher-parent meetings made it harder to hold on to such loyalties, as the adults brought all their mental baggage to these gatherings and often drew lines in the sand and expected their children to abide by them:  no, you can’t invite that Gypsy kid to your birthday party; what do you mean you want to go after school to play with this kid—his parents are Jews!?  But we often ignored those trenchant attitudes at school, and my family was fortunately not as harsh as others. They never placed any outright interdictions in terms of who I could play with and have over on the rare occasions we had any free time.

By fifth grade, we had learned to appreciate and often admire each other more on the quality of our musical prowess than of our pedigree.  Everyone was obligated to perform publicly several times a year, we all sang in choir together and often were called out to perform solo at least during practice, and by fifth grade we were starting orchestral performances, which came with their own meritocratic hierarchies.  It was a tough game, but one that we had to prepare for individually and work on so hard, that a success by one was appreciated among all as something much deserved.  Unlike other competitions around us, you couldn’t fake your way through a Wieniawski concerto.  So family connections or expectations remained circumscribed to other arenas.

Still, some of us had been exposed to a great deal more literature, art, and music than others by virtue of our background, so when it came to high culture, Ligia could make few assumptions about what we all felt comfortable with.  Her mission became to render all of us familiar and comfortable with a wide range of important works and the people who crafted them.  It didn’t matter whether we had heard of Balzac or Kandinsky before.  She knew we were unlikely to encounter either as part of our school curriculum, and she knew that many of us didn’t have access at home to rich collections of art albums or translations of classic European authors.   So Ligia made her personal collection our ‘stash’ of hard to come by books and records.

When we began reading Romanian short stories from the Romantic period, she brought in her personal collection of art albums to expose us to the art of that period, and then took us to the National Museum of Art for a half day to make us comfortable with that environment.  For many of the 10 year-olds in my class, these were the first visits that anyone in their families was making to an art museum.  But the awkwardness of that first encounter evaporated easily, as Ligia seemed to know everyone there and we were treated to a patient and knowledgeable docent.  Seeing the painting Revolutionary Romania, an image we had become very familiar through many reproductions in our textbooks was particularly impressive to most students.  As 10 year-olds, few of us had a vocabulary to express the sense of wonder at seeing the vibrant details of this iconic portrait we thought we knew.  But I do recall the wide-eyed faces and the joyous shriek of recognition and disbelief that few could suppress when we first saw the painting across the large room.  After our first visit, which was full of somewhat familiar images, now close-up and personal, Ligia introduced us to more exotic items, such as the Old Dutch Masters, opening our appetite for new and unfamiliar.

During the four years we had Ligia as our homeroom teacher, one of our favorite activities with her was to organize a quiz show in class, testing our knowledge from literature to ballet and classical music.  I remember she used to bring in a record player and a whole bunch of records, and we had to listen to a fragment of a piece and identify the composer and piece.  She didn’t make it very easy for us, but she made it fun.  I remember relishing the moments when a Debussy or Shostakovich piece was played, the more unusual the greater the thrill of getting the composer and often piece right.  Our competitions had wonderful prizes as well.  Some of the records and books Ligia brought with her for our quiz shows ended up going home with the winning team.  Somehow, she made sure everyone won at least one such treasure by the end of the school year.  I was very proud of my loot, a biography of Mozart, and the music sheet for a suite of dances by Bela Bartok.

Dressing up and attending the opera with Ligia was an equally exquisite experience.  For many of the kids in my class, who lived in the dorm at school and didn’t own any nice clothes, some of this was stressful.  But we shared dresses, shoes, bows, and other accessories, and ultimately nobody back then had any outfits to show off, we were all pretty poor.  I made most of my dresses at home.  The evenings when we got to attend the opera were always a great event.  We often had listened to a live performance of the opera, or at least part of it, in one of our classes with Ligia, so we could all follow the action.  During intermission we rushed with our few lei to get an éclair or orange soda, sitting in the plush velvet armchairs of the foyer with great pride and the pleasure of knowing the music.  Several kids in the class had parents who performed on stage or in the orchestra; so in addition to spotting them on stage during the performance, we were allowed to go backstage afterwards. Sometimes we attended rehearsals and had the whole building to ourselves, pretending to be heads of state, ducking in and out of the fancy balcony boxes or playing hide and seek.

Fifteen years after I left Romania I ran into Ligia at a concert in Bucharest.  She had a few more gray hairs in her elegant bob.  She now looked even more distinguished and wore a velvet beret that was straight out of the nineteenth century.  She was still a vision of light and beauty.  I had to hold back tears, I only realized how much I missed when her eyes met mine, and they had that brightness and warmth that gave me wings over two decades before.  We didn’t talk much, but a great energy passed between us.  I was glad to let her know how well my family was doing after leaving the country, and that I was coming back to reconnect with my roots and the culture of my homeland.  It was the most valuable thing I could give back to her.

To this day, anytime I attend an opera or symphony performance I think of Ligia.  I wish I could bring her with me, just as she brought us with her, but I know that she is happy knowing that I am taking my kids with me every time, and that they enjoy the music, spectacle, and overall experience because of how she opened up my mind and soul thirty-five years ago.



Când e vorba de educație, să crești în România anilor 1970 a însemnat că disciplina, învățarea pe de rost și să-ți îndeplinești sarcinile au stat la baza experienței oricărui copil începând cu vârsta de șase ani. Deși am fost încântată să încep școala și nu mi-am pierdut niciodată setea de a învăța lucruri noi, îmi amintesc încă vie frica pe care o aveam în fiecare zi în clasa mea în primii patru ani de școală: uniforma mea să fie perfect călcată; să stau nemișcată ore întregi de dimineață până la pauze; să pot să îmi amintesc toate cazurile, toate declinările; să reușesc să nu-mi murdăresc degetele de la cerneala albastră care se vărsa de pe stiloul de calitate proastă. Primul meu profesor a fost un om al regulilor și nu clipea când venea vorba să folosească indicatorul din lemn pentru a pedepsi orice elev care era deplasat. Cred că toți încercam să ne facem cât mai neremarcați și mai liniștiți posibil pentru a evita întâlnirile dureroase cu indicatorul cu care ne lovea peste degete, mai ales că degetele ne foloseau și la ore întregi de cântat instrumentele muzicale.

Să fii elev la Școala de Muzică nr. 2 din București nu însemna că mergeai la o școală de arte care sărbătorea originalitatea și hrănea creativitatea prin performanță. Pentru cei care se gândesc la Glee sau la Fame High, nu a fost deloc așa. Era mai degrabă o fabrica cu persoane mici, care urmau să fie formate în performanțe excelente de sarcini specifice – dans, canto, vioară, pian etc. – în timp ce primeau de asemenea formarea de bază, de la gramatică la biologie și matematică. Am fost însărcinați cu trei ore de lecții de muzică de grup în fiecare zi (de la teoria corului la muzică și orchestră), pe lângă lecții individuale și două ore de practică în fiecare zi. Întotdeauna existau și obișnuitele teme pentru acasă, pe care le făceam după ce degetele erau rănite de corzile care le străpungeau adânc. Am fost copilul care nu a avut niciodată timp să se joace cu ceilalți copii de opt ani, care locuiau în clădirea mea.

Mi-a plăcut muzica, dar frica mi-a dominat o mare parte din experiența mea în primii patru ani de școală, pentru că plăcerea și libertatea de a crea nu au fost niciodată parte a curriculumului sau a atitudinii majorității profesorilor care și eu au fost formați prin metodele comuniste de educație. Asta până când am avut marele noroc de a deveni eleva Ligiei Constantinescu.

Septembrie 1979 a fost o lună frumoasă, iar prima zi de școală avea toate premizele de a deveni memorabilă. Îmbrăcasem o uniformă nouă, care era deja alt model pentru elevi mai mari și ceva mai ușor de purtat decât șorțul copilăresc și rochia de catifea ale primelor patru clase.

Am avut o nouă sală de clasă, situată în mod ideal în fața auditoriului, lângă o scară care duce la locul de joacă și la câțiva pași de toaletă. Stăteam lângă cea mai bună prietenă a mea, Monica, pentru că pentru prima dată puteam alege unde vrem să stăm, iar femeia de la catedră era o frumoasă apariție. Pielea ei de măsline și ochii întunecați o făceau misterioasă; își purta părul strălucitor negru abanos într-o tunsoare bob care o făcea să pară mai tânără. Și purta o superbă fustă cu model pepit, care rezonau cu nuanțele ruginii și strălucirea caldă afară. Era elegantă, înaltă, caldă și inspira încredere. Toate temerile mele din ultimii patru ani s-au evaporat la vederea zâmbetului ei, cel pe care mi-l amintesc încă, pentru că a fost pentru prima dată când un profesor mi-a zâmbit la școală.

În următorii patru ani, Ligia Constantinescu ne-a condus printr-o călătorie de descoperire a literaturii, a artei, a muzicii și a filozofiei, școala a devenit o insulă a creativității, a libertății personale și m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi. Nu era un profesor ușor; dimpotrivă, a cerut mult de noi, fiindcă ea se oferea sine însăși. Nu ne era permis niciodată să vorbim între noi niciodată. Să nu stai drept în banca ta era un semn de lipsă de respect față de tine și cei din jur și nu se mai întâmpla după ce te țintuia cu o privire severă. Să intri în sala de clasă neîngrijit era dincolo de orice limită. Mai important, citirea textele pe care Ligia ni le-a împărtășit cu generozitate în afara programei scolare plictisitoare era un lucru la care se aștepta să-l apreciem pe deplin, căpătând îndrăzneala de a pune întrebări îndrăznețe despre fiecare aspect al povestirii.

Copiii din clasa mea au fost un amestec de multe niveluri, provenind din familii cu mai multă sau mai puțină cultură și cu toții am fost parte din clasa Ligiei Constantinescu. Cei mai mulți aveau aptitudini muzicale excepționale sau o familie foarte ambițioasă care îi ambiționa să devină muzicieni excepționali. Primul grup era un amestec de copii veniți din întreaga țară – în special orașe și sate mici – și orășeni la prima generație care locuiau în condiții mail imitate de confort în marele oraș. Cel de-al doilea grup era alcătuit din copii proveniți din noii îmbogățiți ai periaodei comuniste sau din familii cu o tradiție multigenerațională în muzică. Am fost un amestec al celor două. Bunica mea, fiica unui lăutar din Apateu, încercase fără succes să-l convingă pe tatăl meu să studieze vioară. A încercat din nou să continue cu mine tradiția violonistă, înscriindu-mă în clasa de vioară pentru prescolari, pe care Școala de Muzică nr. 2 o găzduia. Pentru că evoluția mea era promițătoare, am continuat în muzică. Mai mulți alți colegi de clasă fuseseră în acea clasă.

Cu alte cuvinte, colegii mei de școală erau un grup variat de influențe și tradiții, așa cum vă puteți imagina în cele mai sălbatice vise. Chiar și în ceea ce privește etnia, copiii din clasa mea erau români, maghiari, evrei, germani, romi – o miniatură a mozaicului de limbi și culturi din România. Diferențele noastre de origini au fost topite în experiențele dure pe care le-am împărtășit ani de zile. Ce ne-a unit în clasele 1-4 a fost disciplina de fier căreia ne supuneam și loialitățile care s-au dezvoltat în timp fie prin faptul că ne acopeream reciproc între noi, fie prin faptul că eram martori ai umilii publice a celorlați din partea profesorilor noștri. Întâlnirile dintre profesori și părinți au făcut mai dificilă menținerea acestor loialități, așa cum adulții și-au adus toate bagajele mintale în aceste adunări și, adesea, au tras linii în nisip și așteptau ca copiii lor să le respecte: nu, nu puteți invita copiii de țigani la petrecerea de ziua ta; Ce vrei să spui că vrei să mergi după școală să te joci cu acest copil – părinții lui sunt evrei!? Dar am ignorat de multe ori acele atitudini tranșante la școală, iar familia mea, din fericire, nu era la fel de aspră ca ceilalți. Nu au introdus niciodată interdicții clare cu privire la cu cine am putea să ne jucăm sau să primim în vizită în rarele ocazii în care aveam timp liber.

Prin clasa a cincea, am învățat să apreciem și adesea să ne admirăm mai mult calitatea muzicii noastre decât a pedigree-ului nostru. Toată lumea a fost obligată să interpreteze în public de mai multe ori pe an, am cântat împreună în cor și am fost deseori chemați să interpretăm solo cel puțin în timpul practicii, iar în clasa a cincea am început spectacole orchestrale, care au venit cu propriile lor ierarhii meritocratice. A fost un joc dur, dar unul pentru care trebuia să ne pregătim individual și să muncim atât de mult, că orice succes al unuia dintre noi era apreciat la adevăratul merit. Spre deosebire de alte concursuri, nu puteai să trișezi ca să ajungi într-un concert Wieniawski. Așa că așteptările familiei au trebuit îndreptate către alte arene.

Cu toate acestea, unii dintre noi fuseseră mai pregătiți în literatură, artă și muzică decât alții, datorită originii fiecăruia, astfel că, atunci când era vorba de cultura înaltă, Ligia putea face puține presupuneri despre lucrurile cu care ne-am fi simțit confortabili. Misiunea ei a devenit să ne facă pe noi toți familiarizați și confortabili cu o gamă largă de lucrări importante și cu oamenii care le-au creat. Nu contează dacă am auzit de Balzac sau Kandinsky înainte. Știa că este puțin probabil să ne întâlnim fie ca parte a curriculumului nostru școlar, și știa că mulți dintre noi nu aveau acces acasă la colecții bogate de albume de artă sau traduceri ale unor autori europeni clasici. Astfel, colecția personal de cărți și discuri ale Ligiei au devenit secretul nostru.

Cand am început să citesc poveștile românești din perioada romantică, ea a adus colectia ei personală de albume de artă pentru a ne expune la arta acelei perioade și apoi ne-a dus la Muzeul Național de Artă timp de o jumătate de zi pentru a ne face să ne familiarizăm cu acel mediu. Pentru mulți dintre cei de 10 ani din clasa mea, acestea au fost primele vizite pe care cineva din familiile lor le făcea la un muzeu de artă. Dar incomoditatea acelei prime întâlniri s-a evaporat cu ușurință, așa cum Ligia părea să-i cunoască pe toți din muzeu și am fost tratați ca pe niște elevi răbdători și informați. Pictura „România revoluționară”, o imagine cu care eram foarte familiarizați prin multele reproduceri din manualele noastre, ne-a impresionat în mod deosevit. Ca și pe copiii de 10 ani, puțini dintre noi aveau un vocabular pentru a exprima sentimentul de mirare la vederea detaliilor vibrante ale acestui portret iconic despre care credeam că știm. Dar îmi amintesc chipurile cu ochi mari și bucuria de a recunoaște și neîncrederea pe care puțini le-ar putea suprima când am văzut pentru prima dată tabloul din acea cameră mare. După prima noastră vizită, care a fost plină de imagini puțin cunoscute, acum aproape și personal, Ligia ne-a prezentat mai multe articole exotice, cum ar fi despre vechii maeștri olandezi, deschizând apetitul nostru pentru nou și necunoscut.

În cei patru ani în care am avut-o Lpe igia ca diriginte, una dintre activitățile noastre preferate cu ea a fost organizarea unui spectacol de teatru în clasă, testându-ne în acest fel cunoștințele noastre de la literatură la balet și muzică clasică. Îmi amintesc că a adus un pick-up și o grămadă de înregistrări și a trebuit să ascultăm un fragment dintr-o bucată și să identificăm compozitorul și piesa. Nu ne-a fost foarte ușor, dar a fost distractiv. Îmi amintesc că savurând momentele în care a fost pusă în audiție o piesă Debussy sau Shostakovich, cu atât mai neobișnuiă era piesa cu atât era mai mare încântarea când ghiceam compozitorul. Competițiile noastre au avut și premii minunate. Unele dintre înregistrările și cărțile pe care Ligia le-a adus pentru competițiile noastre au ajuns acasă la echipa câștigătoare. Într-un fel, s-a asigurat că toată lumea a câștigat cel puțin o astfel de comoară până la sfârșitul anului școlar. Am fost foarte mândru de pradă mea, o biografie a lui Mozart și partitura unei suite de dansuri de Bela Bartok.

Să ne îmbrăcăm la patru ace și să merge la operă cu Ligia a fost o experiență la fel de rafinată. Pentru mulți dintre copiii din clasa mea, care locuiau în căminul școlii și nu aveau haine frumoase, ăsta era un lucru stresant. Dar am împărțit rochii, pantofi, papioane și alte accesorii, iar în cele din urmă nimeni avea chiar ținute de afișat, toți eram destul de săraci. Mi-am făcut cele mai multe rochii acasă. Serile de operă erau mereu un eveniment grozav. De multe ori ascultasem interpretări live ale operei, sau cel puțin părți din ea, la cursurile noastre cu Ligia, așa că puteam urmări ușor acțiunea. În timpul pauzei, ne-am grăbit cu câțiva lei să luăm un eclair sau un suc de portocale și le savuram în fotoliile de catifea din foaier, cu mare mândrie și cu plăcerea de a cunoaște muzica. Mai mulți copii din clasă aveau părinți care au interpretat pe scenă sau în orchestră; astfel încât, pe lângă faptul că le-am văzut pe scenă în timpul spectacolului, ne-au permis să mergem în culise după aceea. Uneori am participat la repetiții și am avut întreaga clădire pentru noi înșine, pretinzând că suntem șefi de stat, intrând și ieșind lojele elegante de la balcon în jocul nostrum de-a v-ați ascunselea.

La cincisprezece ani de la plecarea mea în România, am întâlnit-o pe Ligia la un concert la București. Avea câteva fire de păr gri în bobul ei elegant. Acum arăta și mai distinsă și purta o beretă din catifea ce amintea de secolul al nouăsprezecelea. Era încă o imagine a luminii și a frumuseții. A trebuit să-mi stăpânesc lacrimile și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit atunci când ochii i-au întâlnit pe ai mei și au avut acea strălucire și căldură care mi-au dat aripi cu două decenii în urmă. Nu am vorbit prea mult, dar o energie puternică a vibrat între noi. M-am bucurat să-i spun cât de bine este familia mea după plecarea din țară și că acum mă întorceam ca să mă reconectez cu rădăcinile și cultura patriei mele. A fost cel mai valoros lucru pe care i-l pot dărui.

În ziua de azi, ori de câte ori particip la o operă sau o interpretare simfonică, mă gândesc la Ligia. Aș vrea să o aduc cu mine, așa cum ne-a adus cu ea, dar știu că este fericită știind că îmi iau copiii de fiecare dată și că se bucură de muzică, spectacol și experiența generală. Pentru că ea mi-a deschis mintea și sufletul cu treizeci și cinci de ani în urmă.


Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.