|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Silvia Floarea, Scrisul face bine.. Silvia Floarea, portret. Foto credit: Alex Gâlmeanu

Silvia Floarea: Adolescența, printre oameni mari

De vreo 6 ani tot stau cu gândul la educație și îmi bat capul despre cum ar trebui să arate cel mai mișto mediu de învățare dintr-un sistem de educație sănătos.

Acum 4 ani am găsit un prim răspuns satisfăcător și am fondat Learnity – o comunitate extracurriculară de învățare pentru adolescenți, în care aceștia să aibă libertatea de a alege ce să învețe și în care să poată lua decizii pentru felul în care funcționează comunitatea din care ei fac parte.

An de an, fiecare generație Learnity este cucerită de ideea de a fi liberă să aleagă, să se exprime, să zică NU, să simtă, să gândească, chiar dacă câteodată nu știu ce să facă cu această libertate sau nu o înțeleg complet. Entuziasmul elevilor e la cote maxime și se vede în implicarea pe care o au și în faptul că, dacă ar putea, nu ar mai pleca de la noi.

În tot acest timp am învățat o grămadă de lucruri despre cum funcționează adolescenții și un lucru era foarte clar încă de la început- SUNT FOARTE MIȘTO, dar mai greu cu responsabilitatea. Inițial, noi cei din organizare ne-am luat rolul de adult foarte în serios și am început să-i tocăm încet dar sigur cu tot felul de ”refrene” despre cum ar trebui să se comporte responsabil: ”spală-ți, te rog cana după ce o folosești”, ”anunță proful dacă nu mai poți ajunge la curs”, ”dacă nu-ți place ceva, dă-ne un feedback” și altele, cu tot cu explicarea „de ce-ului” din spate. Rezultatele vin, dar în timp, iar câteodată nu sunt suficient de mulțumitoare pentru noi. Adulții ăștia…

Poate vi se par niște ”intervenții” de bun simț… poate chiar sunt. Dar nu asta e ideea. Ideea e că ne-am luat pălăria de adult și am început să emitem pretenții despre cum ar trebui făcute lucrurile. Nu că nu ar avea competența necesară să spele o cană, ci mai degrabă nu înțeleg importanța pe care o are cana spălată. Și până la urmă chiar dacă o înțeleg, e destul de evident că acest lucru NU e important pentru ei, ci pentru adulții care cer asta. Adolescenților li se rupe (îmi scuzați franceza) dacă sunt vase murdare în chiuvetă, dacă au zis că vin la un eveniment și apoi au uitat de el sau dacă e haos la ei în cameră (care apropo, e ceva specific vârstei și are legătură și cu felul în care își manifestă creativitatea, așa că nu vă panicați, părinți dragi).

În caz că nu vă mai aduceți aminte cum era la vârsta adolescenței, vă spun eu. E despre prietenii cu care mă distrez, despre băiatul sau tipa aia mișto de care-mi place, despre certurile cu părinții care nu mă înțeleg sau nu mă lasă să…, despre notele de la școală fie că vreau 10 pe linie, fie că îmi calculez zilnic cum să am medie de trecere la mate. E despre a sta cu nasul în cărțile mele preferate, rugându-mă să nu dea buzna mama să mă roage ceva. E despre testat limitele mele și ale celorlalți pentru că așa învăț despre mine și despre lume. Uneori chiar îmi place să șochez… mă îmbrac diferit, port diverse culori de păr, îmi fac pierce-uri și tatuaje. E despre pasiunile pe care le descopăr și în care mă cufund adesea, este despre întrebarea ”eu cine sunt și ce vreau sa fac mai departe?”. E despre teribilismul introducerii în discuții a unor cuvinte cool sau pur și simplu a celor care desemnează organele genitale pentru că vreau să par mai mare și mai dur. Este despre muzică când mă trezesc, muzică în pauze, muzică pe drum spre casă, muzică în timp ce-mi fac teme și muzică înainte să mă culc. Muzică și iar muzică. Este despre validare pentru că e vârsta în care începe să se cristalizeze identitatea, iar felul în care mă percep ceilalți este foarte important pentru mine (fie vorba între adulți, e valabil și pentru noi, dar să nu-i lăsăm să afle că numărăm cu suspans like-urile). Instagram și Snapchat sunt singurele canale cool de comunicare. Facebook-ul e pentru bătrâni. Mama și tata sunt acolo, așa că nu, mersi. Mâna are o prelungire – telefonul, iar degetele butonează adesea în continuu… Oare despre ce pot vorbi atât, poate vă întrebați. Nu vă mai întrebați. E irelevant. Important e că din moment ce o fac am despre ce vorbi și pare de asemenea și foarte important pentru mine.

Adolescența e perioada în care părinții nu prea mai sunt ascultați și chiar și propunerile faine din partea lor, de cel mai multe ori sunt respinse de tineri doar pentru că încearcă să se diferențieze de mama și tata. Și e important să se diferențieze și să-și creeze propria lor persoană, chiar dacă asta e dureros pentru părinți. Nu o fac din răutate, vor doar spațiu.

Ideea e că nu le pasă atât de mult de ce ne pasă nouă. Și asta e ok. E o diferență de vârste, de medii în care am crescut, de cultură, valori și alte aspecte fundamentale care se schimbă în societate, cum ar fi inovația tehnologică. Cred că ar trebui să renunțăm la lupta de a-i face să ne semene mai mult nouă, oamenilor mari, care credem că știm ce facem. Picăm des în capcana direcționării excesive date de înțelepciunea adunată din experiența noastră. Nu vreau să spun că nu au nevoie de direcții și de limite. Cred cu tărie că le sunt de folos. Dar totodată au nevoie să exploreze singuri și să tragă propriile concluzii despre viață.

Conflictul dintre părinți și copii nu e atât de mult din cauza așa numitului conflict între generații, cât mai de grabă din cauza faptului că un părinte o să-și dorească mereu siguranța copilului, iar copilul are nevoie să testeze, să încerce lucruri care de multe ori nu sunt percepute ca fiind așa sigure sau poate chiar nu sunt… însă învățarea și dezvoltarea nu se întâmplă, din păcate, la căldurică, sub atenta supraveghere a mamei.

Noi, oamenii mari din proiectul Learnity, încercăm să ieșim din filmele din capul nostru, să renunțăm la a face morală, să-i ascultăm mai mult, să le întrebăm mai des ce s-a întâmplat cu Gigel de săptămâna trecută, să ne prostim cu ei și să ne poziționăm ca de la egal la egal.

Pe bune, sunt super mișto adolescenții și au nevoie de multă atenție și dragoste în perioada asta… și din păcate, de multe ori nu o primesc nici la școală, nici acasă. Au nevoie să le fim mai mult alături și să-i acceptăm.

Silvia Floarea, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.