Madi Rădulescu: Cum dăm direcție școlii românești

Eram în clasa VIII-a când părinții mei,  din cauza unei alergii puternice de care sufeream de la poluarea  din Ploiești, au decis să mă mute cu școala la bunica mea, la Râmnicu Sărat.

M-a luat pe nepregătite această decizie și m-am dus cu o ușoară teamă și circumspecție la școala care era cotată ca fiind “cea mai bună din oraș”.

Colegii m-au primit ca pe o prințesă, eram “ploieșteanca” și, fiind bună la învățătură, făcând sport de performanță, am devenit imediat un soi de vedetă locală, coordonator de joc în echipa de handbal a clubului sportiv local, cu note de zece  aproape pe linie, cu prieteni dragi cu care am pierdut legătura și de a căror nume nu îmi mai aduc, din păcate, aminte.

Per ansamblu, deși urma sa am un examen, clasa VIII-a a fost unul dintre cei mai buni ani mei.

Lucrurile însă nu au continuat pe direcția asta.

Părinții au fost nevoiți să se mute cu serviciul înapoi în Ploiești, și, după ce-am dat treapta I și intrasem a doua la Liceul de Matematică-Fizică din Râmnicu Sărat, am revenit la Ploiești, la unul dintre liceele de matematică-fizică de top  – nu a fost nicio problema să mă transfer având medie de intrare și tot ce-mi trebuia.

M-am adaptat însă greu acolo, cred că mi-a luat aproape întreaga clasa a IX-a.

Dacă la Râmnicu Sărat eticheta de “ploieșteanca” m-a împins în fruntea colegilor mei, un soi de discriminare pozitivă, aici am primit sau am perceput alte etichete: veneam “de la țară”, cred că începusem să vorbesc cu accent ușor de Buzău și asta era amuzant pentru unii colegi, dar nu și pentru mine, și trebuie să recunosc standardele la învățătură erau mult mai ridicate față de Râmnicu Sărat. Mi-a luat câteva luni, după ce-am împușcat și câte un lșase sau șapte, să revin la performanțele cu care eram obișnuită și să mă plasez din nou în fruntea clasei.

Pe vremea aceea, urma să dăm încă un examen, treapta a II-a și, ni se părea tuturor inimaginabil să plecăm de la o clasa de mate-fizică la una de mecanică. Când mă uit astăzi înapoi, amintirea nu-mi vorbește despre efortul extraordinar de atunci și reușita mea, ci despre faptul că societatea a avut și va continua să aibă prejudecăți și sa îi influenteze pe care cei care sunt subiectul acestora. Pentru ei, este greu să le înțeleagă și să le accepte. Mi se părea pe atunci atât de nedrept să fiu catalogată ca nefiind “de-a lor” când eu, cu doar câteva luni în urmă, plecasem fără voia mea de la un alt liceu de renume din Ploiești, unde eram una dintre cele mai bune eleve.

Prejudecățile continuă să fie unul dintre cei mai mari dușmani și astăzi printre copii.

Am ales pentru fiica mea, pentru primii opt ani de școală, o școală privată. Erau acolo mulți copii pentru care părinții nu făceau vreun efort financiar foarte mare având venituri ridicate, dar erau și mulți copii ai căror familii puneau deoparte întâi banii de școală și-apoi celelalte cheltuieli. Oameni care aleseseră, la fel ca mine, să-și trimită copiii într-un loc în care să deprindă dragostea de carte, să aibă relații deschise și sănătoase cu profesorii lor, să învețe pe bază de proiecte, interactiv, să învețe că exprimarea unui punct de vedere se face documentat, asertiv și cu respect și că acest lucru este un drept.

Când a fost să meargă la liceu, fiica mea și-a dorit să meargă la unul de stat, să vadă și altă lume, să cunoască alți oameni, să se pregătească pentru viață a­­șa cum mi-a spus singură.

Nu am avut nicio clipă de reținere și nici măcar nu i-am cerut să se ducă la unul dintre primele cinci licee din București.

S-a documentat, a vorbit cu prieteni și cunoștințe, a cerut referințe, și-a făcut o listă de licee unde și-ar dori să meargă, și-a selectat criteriile cele mai importante, a făcut o alegere. Eu tot întrebam dacă nu vrea să aibă și planul B. “Nu, acolo îmi doresc și acolo voi ajunge. Mă pregătesc pentru asta.” Și exact asta s-a întâmplat. Numai că, la începutul anului școlar s-a lovit și ea de o prejudecată: “Ah, zic profesorii: Tu ești fata de la privat.” Cu potențial de a fi ceva în neregulă cu ea, i-a luat câteva luni să câștige încrederea profesorilor și să arate că nu are nici fițe, și nici nu vin părinții să intervină pe la școală.Că toate rezultatele pe care le are sunt obținute prin munca și meritul ei.

Lucrez acum într-un proiect, pe bază de voluntariat, cu o asociație care dezvoltă proiecte de creștere a competenței manageriale a directorilor de școli. Pe baza unei selecții foarte riguroase, 40 de directori de școli au fost aleși pentru a beneficia de cursuri cu traineri din străinătate, și fiecare are alocat un coach voluntar: manager de resurse umane, coach profesionist, antreprenor, un om cu experiența de a antrena alți oameni, dispus să aloce timp și energie pentru a contribui cumva, chiar și foarte puțin, la dezvoltarea învățământului din România.

Lucrez cu o doamnă director care se ocupă de trei școli, în trei sate diferite, face naveta zilnic și încearcă să țină la un standard ridicat activitatea din fiecare școală.

Și-au făcut și pagina de Facebook și promovează intens activitatea și proiectele copiilor.

Este de admirat că s-a zbătut să intre în acest program.

Într-una din sesiunile noastre de coaching, vorbea despre viziunea ei, despre ce înseamnă o școală performantă la țară: o școală care să redea copiilor dragostea de comunitate și dorința de a rămâne sau a se reîntoarce în comună, de a dezvolta o mică afacere, de a lucra în agricultură.

Într-o zi, a avut o prezentare “la județ” unde au fost prezenți directori de școli din tot județul, și școli mari cu 1.500 de elevi, dar și școli mărunte, de la țară, cu câteva zeci de elevi care nu au nici pe departe resursele și expunerea unor școli de la oraș.

A vrut să discutăm despre felul în care își poate stăpâni mai bine emoțiile și nu pentru că nu ar fi făcut o prezentare bună, sau pentru că proiectul prezentat nu era de calitate, ci pentru că era adânc preocupată de prejudecata audienței în legătură cu faptul că ea este doar o “directoare de la țară”, și că, din capul locului nu se va putea ridica la pretențiile celor de la oraș.

Societatea noastră are prejudecăți adânc înrădăcinate.

Unele au tente rasiale sau nu au nicio legătură cu diversitatea promovată de valorile occidentale, altele sunt legate de faptul că cei care au mai puține posibilități materiale sunt automat declasați și nu au șanse să fie considerați profesioniști buni.

Altele sunt legate de faptul că dacă vii dintr-o anumită regiune a țării este automat ceva în neregulă cu tine… tot felul de prejudecăți datorate sistemului de valori al unui popor bântuit de lipsă de direcție, bântuit de lipsa leadership-ului real, un popor cu standarde duble, despărțit de aproape o sută  de ani de valori fundamentale umane, precum libertatea, adevărul și respectul.

Nu poți cere prea mult de la un popor care s-a întemeiat formal după un lung și greu război în care a luptat pentru afirmare, prins între alianțe contradictorii, care apoi după puțină trezire și bunăstare,a intrat într-un alt război devastator. Pentru ca,  apoi, să fie confiscat de comuniști și de lipsa oricărei meritocrații, până în ziua de azi.

În orice societate, școala este instituția centrală care dă putere viitorului unei țări. Pentru că este locul în care se modelează caractere, se cultiva aspirații, și se fundamentează valori.

Prejudecățile de care ne lovim în societate și efectul puternic pe care acestea îl au asupra copiilor în formare, este purtat  după aceeapeste ani, în generații întregi de oameni – oameni uneori schilodiți sufletește, fără o busolă interioară și fără repere la standarde ridicate care să sprijine o dezvoltare reală. Oameni cu complexe de inferioritate, cu lipsa încrederii în ei înșiși, oameni care au de lucrat în mod conștient cu ei pentru a face față provocărilor.

Cred că am putea pune întreaga societate pe o direcție, dacă am reuși să punem școala pe o direcție. Mai ales în ziua de azi, în care aproape oricine are un telefon smart și acces la internet, a construi școala în jurul unor principii fundamentale și nu în jurul informațiilor primare din manualele pe care un copil le poate papagalici pentru o notă mai mare, este imperativ.

A reda profesorilor stima de sine și a-i reconecta la misiunea și contribuția lor ­fundamentală, la setul de valori pe care e nevoie sa îl trăiască un dascăl, este probabil primul și poate singurul lucru care trebuie făcut cu încăpățânare în următorii ani.

Este foarte clar că nivelul de retenție al informației este extrem de mic chiar și la profesori. Ne uităm numai la notele pe care aceștia le obțin, la examenele pe care le susțin și ne apucă groaza că, în timp ce ne petrecem zece ore pe zi la serviciu, copiii noștri ar trebui să învețe cu și de la aceste persoane.

Astăzi, educația nu mai este despre informație, informație există, fie în manual, fie online, cu toții citim mai puțin (să nu fim ipocriți) și este momentul să ne reconectăm la lucrurile esențiale, care țin de relațiile între oameni, cinste, integritate, respect, muncă și contribuție la societate.

Aceasta este menirea reală a școlii pentru care nu-ți trebuie nici o bază materială deosebită și nici manuale unice sau mai puțin unice. E sufficient  de multe ori doar să te uiți la un film cu copiii și să discuți pe baza lui, să le citești povești și să le dai pilde, să-i înveți să-și îngrijească curtea școlii și să planteze flori, să faci dezbateri în care să le permiti să-și afirme personalitatea, să-și permita să greșească și să discute deschis despre greșelile pe care le pot face în viață, despre agresivitatea cu care societatea îi poate taxa, despre drepturile lor ca cetățeni, despre afirmare și despre dreptul de a visa.

Este singura direcție pe care, dacă reușim să punem școala, întreaga societate va putea să aibă o soartă mai bună.

Un punct foarte bun de unde se poate porni este să scăpăm de prejudecăți, să nu ne mai judecăm semenii pe baza unor criterii absolut arbitrare, superflue, legate de aspectul lor sau de alte lucruri asupra cărora nu au control  locul în care s-au născut, deciziile pe care le-au luat părinții pentru ei, înălțimea sau kilogramele pe care le au, muzica pe care o ascultă sau lungimea părului.

Dacă reușim ca,din copilărie și din adolescență să consolidăm stima de sine, înseamnă că învățământul s-a salvat și poate începe să-și facă datoria.

Madi Rădulescu, Scrisul face bine