Roxana Rășoiu: Ce e important pentru mine

De ce vreau să lucrez cu copii mici? De ce să mă expun haosului care începe la venirea primului copil la grădiniță și durează până a plecat ultimul acasă? De ce să mă arunc de bună voie în fața ploii de ”de ce”-uri nesfârșite? De ce să suport crizele de tantrum ale mai multor copii când am parte deja de ele acasă de la propria-mi odraslă? De ce să mă supun rutinei, lacrimilor, spălatului la funduleț? De ce să trebuiască să-l consolez pe băiețelul care plânge după tati de câteva ori pe zi spre sfârșitul anului de grădiniță? De ce să am răbdare cu fetița care nu vrea să-și pună niciodată papucii de interior după ce ne-am întors de afară? De ce să fiu rănită de o altă fetiță care îmi spune să plec de lângă ea în acel stil direct și fără menajamente pe care îl au copiii? De ce să fiu tot timpul veselă chiar dacă am o zi proastă? De ce să strâng toată ziua după copii, de mai multe ori, de prea multe ori? De ce să țin minte numele copiilor, păpușilor copiilor, părinților copiilor? De ce să suport obrăzniciile copiilor mai mari care-și dau ochii peste cap așa cum fac cu părinții acasă? De ce să mă atașez de niște copii care pot oricând pleca la o altă grădiniță, la o altă grupă, în altă țară? De ce să o iau de la capăt cu același entuziasm cu fiecare nou an, cu fiecare copil?

În primul rând, pentru că în fiecare copil e un strop de magie și să fii în mijlocul lor este ca și cum ai fi în mijlocul unei poienițe într-un basm din acela cu zâne în care totul e auriu și nu te poți simți altfel decât binecuvântat sub lumina blândă a unui apus de soare, ca și cum te-ai afla în Valea Magică. E drept că starea de grație nu durează mult și poți fi lovit de realitate într-un mod cât se poate de brutal – poate chiar la modul concret, zbang! Copii pot fi o muză, dar depinde și de calitatea poetului de a se lăsa inspirat, de a trăi magia. Apoi cred că la vârsta preșcolară, copiii sunt încă făcuți din acel aluat lipsit de formă, dar suficient de moale pentru a fi ușor prelucrat, un aluat care-și schimbă intenția de a lua o anumită înfățișare de mai multe ori pe zi și care poate nici nu va ieși de pe mâinile tale arătând a ceva anume, dar care este poate mai aproape de ceea ce trebuie să fie și mai departe de ceea ce nu este făcut să fie. Cred că fiecare din noi suntem mai potriviți pentru anumite drumuri în viață și că încă de la vârsta grădiniței îi putem ajuta pe părinți să vadă care ar fi drumurile mai naturale pentru copiii lor. În plus, cercetările în domeniul psihologiei subliniază importanța primilor ani de viață pentru sănătatea noastră psihică de-a lungul vieții. Ce onoare mai mare decât să fii parte a unor ani din viața unui mic om, ani care pot face diferența dintre o viață împlinită și una de căutare de sine? Nu în ultimul rând, pentru că fețita care ți-a spus să pleci de lângă ea într-un final te cheamă la joacă și știi, ca și atunci când te-a alungat, că sentimentele ei sunt sincere și pentru asta valorează atât de mult. Și pentru că fetița care îți scoate peri albi pentru că nu vrea să se încalțe este și cea care îți dă cele mai drăgăstoase îmbrățișări. Cum să nu te topești?

Eu mi-am descoperit pasiunea pentru lucrul cu copiii prin fetița mea, Daria. Și, pentru a mă asigura că și ceilalți copii sunt la fel de extraordinari (:D), dar și pentru a vedea ce înseamnă educația preșcolară într-una din țările care se află în topul clasamentelor din acest domeniu, m-am dus în Finlanda să fac voluntariat într-o grădiniță. Dacă ar fi să descriu pe scurt ce mi-a plăcut la finlandezi este că programul copiilor este format dintr-un amestec foarte interesant între rutină și libertate totală. Pe de o parte, disciplina le oferă posibilitatea de a fi împreună în acel spațiu comun, de a avea aceleași activități, de a face parte dintr-o comunitate. Pe de altă parte, în anumite momente ale zilei, mai ales afară, implicarea educatoarelor în activitatea copiilor este aproape inexistentă, iar asta este o trasătură foarte finlandeză a educației. Am auzit de mai multe ori următorul comentariu din partea educatoarelor din Finlanda: ”au venit la noi observatori din alte țări și s-au mirat de faptul că noi nu facem nimic, stăm foarte mult pe margine, observând”. Este ironic când te gândești la ”pelerinii” care vin din afară să învețe lucruri despre modelul finlandez, doar ca să descopere că acesta constă, în anumite situații și probabil mai ales în mediul pre-școlar, în a face un pas în spate și a le lăsa mai multă libertate copiilor.

Roxana Rășoiu, Scrisul face bine