|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Gabriel Brezoiu, Scrisul face bine

Gabriel Brezoiu: Educație pentru oameni mari

Am petrecut 21 de ani în școală și din afara școlii am înțeles că educația începe cu adevărat atunci când depășim limitele formalului și când învățăm de nevoie, de curiozitate sau poate chiar de plăcere.

Responsabilitate

În România, multă lume încă trăiește cu gândul că responsabilitatea educației revine școlii. Cu toții am auzit măcar o dată „du-te la școală ca să înveți”. Din lipsă de interes, lipsă de pricepere, disponibilitate redusă sau o viziune îngustă, părinții se delimitează de multe ori de responsabilitatea educației. Ei se văd mai degrabă precum un sponsor însărcinat cu cazarea, masa și materialele pentru școală, dar educația începe în familie și tot acolo copilul petrece cel mai mult timp.

Mulți ar spune că „meseria” de profesor e mai degrabă o vocație. Să înveți pe altul este poate nivelul cel mai desăvârșit de a excela pe plan profesional, însa adesea metodele pedagogice și stăpânirea conținutului nu merg chiar mână în mână. Cu toții am avut profesori care excelau la materia lor, dar picau cu brio examenul practicilor pedagogice.

Autoritățile au și ele bucata lor de responsabilitate în a oferi o bază materială modern, condiții predictibile de învățare și de examinare, salarii competitive pentru profesori (pentru a-i avea la catedră pe cei mai buni, nu doar pe  cei care nu găsesc de lucru în altă parte) și în a pregăti astăzi profesioniștii de mâine în strânsă legătură cu cerințele pieței muncii.

Educația este în primul rând despre sine, așadar educația este responsabilitatea fiecăruia dintre noi mai ales într-un sistem de tip „fabrică” unde toți trecem prin acest proces și totuși obținem rezultate diferite, iar școala are un impact diferit asupra fiecăruia dintre noi.

Ce ar trebui să învățăm la școală

Școala românească dezvoltă aptitudinile de memorare într-o epocă în care informația se găsește la doar un click distanță, doar să știi să o cauți. Profesorul este încă văzut ca cel care livrează informația, iar acest rol este unul nedemn și injust într-o epocă a vitezei, unde sursele de informare sunt practic nelimitate și el nu le poate acoperi pe toate. Profesorul ar trebui să fie mai degrabă un facilitator de experiențe de învățare care să valorifice cunoștințele și experiențele anterioare, să pună un mai mare accent pe practică și să le arate elevilor/studenților cum pot ajunge la informație.

Școala noastră este despre competiție, încă de mici auzim că trebuie să „luăm coroniță” deși în realitate nu ne așteaptă nicio coroniță la viitorul loc de muncă și ni se cere tot mai mult leadership și lucru în echipă. Or’, pentru noi lucrul în echipă e atunci când unul muncește și ceilalți se uită sau se fofilează.

La școală învățăm să folosim calculatorul, dar tableta și smartphone-ul sunt demult deslușite de nativii digitali. Profesorii predau programarea și o fac foarte bine – pe holurile sedilor centrale ale marilor companii IT&C se aude româna la cot cu limba engleză, dar școala românească rămâne repetentă la examenul provocărilor actuale ale internetului: știri false, manipulare, propagandă, trollying, cyberbullying, discurs instigator la ură și altele. Educația digitală nu ar trebui să se facă doar la ora de informatică, ci toate disciplinele ar trebui să integreze elementele digitale în predare, evaluare și aprofundare.

Profesorii se plâng că ora durează doar 40-50min, dar acestea ar putea fi de ajuns dacă ora ar fi pregătită ca la carte: cu metode dinamice și interactive, cu instrumente digitale, cu alternarea metodelor la fiecare 10-15 minute așa încât să corespundă ritmului rapid de învățare al tinerilor de azi. În universități, situația e la fel de tragică: s-a dus vremea discursurilor sforăitoare sau a lecturilor din Powerpoint, dar amfiteatrele par să contrazică realitatea lui 2018.

În școală învățăm că dacă ai notă mare ești cel mai bun, dar multe testări sunt eronate sau fraudate: fie instrumentele de evaluare nu sunt potrivite conținuturilor și competențelor ce ar trebui dezvoltate la materia respectivă, fie tinerii se chinuie să demonstreze că pot fenta un sistem defect. Iar efectul este paradoxal, cei cu rezultate bune nemeritate se mândresc cel mai mult și au și așteptări salariale ce depășesc competențele lor reale, iar spre dezamagirea lor la locul de muncă nu prea mai au de unde copia. Aceste forme de înșelare a sistemului sunt tare păguboase pentru că le dau tinerilor o imagine deformată a realității – o imagine în care ei cred că merită mai mult decât e cazul și nu își asumă nimic. Parcă devenim o națiune în care fiecare dă vina pe altcineva, întotdeauna altcineva e de vină pentru nereușitele noastre.

Tânărul este văzut ca un burete ce trebuie să absoarbă cunoștințe. Noroc cu dezvoltarea accelerată a programelor de educație nonformală ce pun tânărul în prim plan și încearcă să valorifice experiențele lui orientându-se spre dezvoltarea de competențe practice.

Dacă în școală învățăm că noi suntem cei mai buni, suntem la un pas spre a ignora și discrimina pe cei veniți din alte culturi: parcă și aud „nemții sunt prea reci”, „sudicii sunt mereu în întârziere”, „americanii sunt cu ochii numai după bani” etc Doar prin experiențe de educație în context interculturală putem înțelege să apreciem diferențele și să descoperim cum ele ne pot face mai bogați. De peste 20 de ani, Uniunea Europeană dezvoltă programe de schimb intercultural (actualmente Erasmus+), iar tinerii români au tot mai multe oportunități să se dezvolte astfel dacă la școală nu au cea mai bună educație interculturală.

Cum ne facem oameni mari?

Cred cu tărie că educația este responsabilitate fiecăruia și că avem numeroase metode prin care ne putem educa: la școală, prin programe de educație nonformală, mergând la un muzeu sau călătorind. Educația începe în școală și continuă pe tot parcursul vieții. Educația ar trebui să fie mai puțin despre „eu” și mai mult despre „noi”. Educația ar trebui să ne învețe că prețul lipsei de respect este discriminarea. Educația ar trebui să ne arate că prețul lipsei călătoriilor este ignoranța. Educația ar trebui să ne deprindă că oamenii mari știu să fie și ei, la rândul lor, oameni mai mici.

Gabriel Brezoiu, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.