Mădălina Cocea: De ce să ne dorim o știință fără cifre

Într-o zi din clasa a șaptea, profesorul de fizică a intrat pe ușa clasei și și-a scos pachetul de țigări din buzunar. Băieții din spatele clasei, cei care trebuiau să se furișeze după gard ca să tragă tutun, au făcut ochii mari. Fumatul era o chestie tabu în școala noastră.

„Astăzi vom învăța despre planul înclinat”, a zis profesorul și și-a îndreptat mâna spre catalog.

Momentul apucării catalogului nu era, în general, primit cu sărbătoare în clasă. De obicei, urma o întrebare, un nume, o tăcere și replica „stai jos, patru”.

De data aceasta, nu l-a deschis, ci l-a ridicat un pic de pe catedră, păstrându-l sprijinit pe una dintre muchii. Ne mutam privirile de la catalog la pachetul de țigări și înapoi. Profesorul avea niște mustăți oblice, pe care acum mi le amintesc albe, dar poate erau mai închise la culoare. Dar nu am să uit asta: mustățile s-au ridicat un pic, două cortine în fața unui zâmbet, iar pachetul de țigări a fost lansat pe derdelușul catalogului. „Pe un plan înclinat, obiectele alunecă sub forța propriei lor greutăți”.

Știu și astăzi să rezolv problemele de plan înclinat. Știu coeficient de frecare, greutatea notată cu G, cum se descompune pe axa X și axa Y, știu că normala la suprafață se reprezintă cu o săgeată perpendiculară pe plan. Toate obiectele pe plan înclinat sunt pentru mine un pachet de țigări care alunecă pe un catalog.

De atunci, științele au devenit ceva preponderent neplăcut. În loc să am ochii mari în fața unor experimente, trebuia să îmi mijesc ochii spre tablă să îmi copiez corect formula în caiet. Mașinile, trenurile, arcurile, orologiile au devenit X, viața lor s-a transformat ecuații cu derivate, integrale și matrice.

Nu am dat la facultate nici la fizică, nici la chimie. În locul ecuațiilor, am ales poveștile. Am studiat jurnalismul, m-am specializat în relații publice, dar undeva în mine a continuat să trăiască acea convingere că știința trebuie să uimească, și nu să sperie.

Ideea s-a transformat, ani mai târziu, în proiectul „Noaptea cercetătorilor”.  Este, de fapt, o seară în care oamenii de știință trebuie să renunțe la halate, măsurători și, mai ales, la formule și să explice publicului cu ce se ocupă, de ce sunt interesante lucrurile pe care le studiază și cu ce vor ajuta societatea, pe termen mai lung sau mai scurt. Activitatea este finanțată de UE, se întâmplă simultan în peste 300 de orașe din Europa, la fiecare sfârșit de septembrie, dar în Iași, orașul meu, și în mai multe orașe universitare, evenimentul nu se făcea simțit.

O mână de profesori de la Facultatea de Fizică a reușit să convingă universități și institute mari din România să organizeze evenimentul în orașele lor.  I-am rugat să nu rămână în apropierea universității, ci să meargă într-un loc public, unde cercetătorii sunt mai degrabă turiști. Pe atunci, puțini erau obișnuiți să își scoată știința în stradă, așa că prima ediție am organizat-o sub conceptul „Știința a evadat din laboratoare”. Experimentele, nebunaticele, plecaseră de capul lor să cutreiere orașul, iar marea evadare avea să se încheie în ziua evenimentului, când erau toate capturate, sub ochii publicului, în centrul orașului. A fost o seară de UAU pe multe chipuri.

A fost o seară de revelație și pentru mulți cercetători. Deodată înconjurați de copii care strigau, își duceau mâinile la obraji, arătau cu degetul, cei obișnuiți cu rigoarea academică au trăit ei înșiși un experiment. Cel de a transmite știința prin încântare. Au revenit anual, la fiecare final de septembrie.

În 2018, Noaptea cercetătorilor are loc pe 28 septembrie, organizată prin unirea forțelor a 13 universități și instituții de cercetare din România. Tema din acest an este „Handle with Science”, pe care aș traduce-o aproximativ prin „Tratează cu știință”. Este un răspuns la tema centrală europeană, care în acest an este moștenirea culturală. Cum faci, ne-am întrebat, un eveniment care să fie dedicat tradiției, dar care să nu amplifice vocile ultra-naționaliste, pseudoștiința și festivismul fără substanță al Anului Centenar? Replica noastră a fost „Tratează cu știință”. Cercetarea este antidotul concluziilor prefabricate. Este demersul pe care îl începi cu o întrebare, fără să știi dinainte răspunsul. Ideile noastre, convingerile noastre, istoria, cultura au mai mult de câștigat atunci când le privim nu prin filtrul falsei mândrii naționale, ci prin ochii curioși și lipsiți de prejudecăți ai științei.

Acesta este probabil adevăratul câștig al învățării științei în școală. Da, câțiva dintre elevi vor îmbrățișa o carieră în știință și vor încerca să împingă cunoașterea câțiva milimetri mai încolo, dar de câștigat are toată lumea. Toți cei care studiază știința de drag vor rămâne cu spiritul ei: că ideile sunt doar asta, idei, până când nu sunt dovedite adevărate sau false; că nu e bine să pleci de la concluzii și apoi să găsești argumentele care să ți le confirme; că a observa este mai important decât a judeca. Și de cele mai multe ori este mai bine să nu știi răspunsuri, pentru că abia atunci ești motivat să le cauți.

Societatea se tratează cu știință, iar știința se tratează cu UAU.

Mădălina Cocea, Scrisul face bine