Marian Voicu: Libertatea de a gândi

La Revoluție aveam 21 de ani. (Nu mai pun revoluția între ghilimele, rămâne în sarcina istoriei.) Timpul a trecut și iată că generația decrețeilor și-a trăit jumătate din viață în comunism și jumătate într-un capitalism mai mult sau mai puțin original. Nu ne-a ieșit comunismul, nu ne-a ieșit nici capitalismul.

La semicentenar, pe care cred că o să-l sărbătorim mai cu panaș decât Centenarul, decrețeii par a fi un fel de moroi – nu le priește nici Lumea Nouă, nici Lumea Veche. Umblăm între lumi, încă nedumeriți. Speranțele din ’89 s-au topit precum margarina de soia la soare.

Între timp, în generația mea au apărut nostalgicii. „Era mai bine pe vremea lui Ceușescu”, se aude, din ce în ce mai tare. „Nu se găsea mâncare dar măcar se făcea școală”, se mai spune. Era ordine, aveai de lucru, ți se dădea o casă etc., cunoașteți repertoriul.

A trecut o generație și încă nu am învățat să fim liberi. Unde se învață lucrul asta? E scris în Constituție, dar pare a nu fi de ajuns. În familie? La școală?

La școală, înainte de ’89, nu se vorbea de libertate. Patriotismul era all inclusive, erai învățat că e obositor și chiar periculos să gândești cu mintea ta. La bacalaureat erai sfătuit să înveți comentariile la română pe de rost – așa puteai evita surprizele. În general, cam toate lecțiile era bine să le înveți pe de rost. Ți se dictau în clasă și apoi le reproduceai în teze sau oral. Gândeai cu mintea altora. Era simplu. Treaba asta continua apoi la facultate.

A trecut așadar o generație și sistemul nu s-a schimbat foarte mult. Comentariile se mai învață pe de rost pentru bac, lecțiile se dictează. Profesorul vrea să își audă lecția din gura elevului. E un fel de narcisism pantagruelic. Rar, elevul mai este întrebat: „Tu ce crezi despre asta?”

În liceu, „B.P. Hașdeu”, la Buzău, din 1983 până în 1987 am avut un profesor de istorie formidabil, dl. Dănilă. Preda lecția oficială cu mâna înfiptă între nasturii hainei, precum Napoleon, cu un ton șters, înșirând cuvintele rar, monoton. Apoi, la un moment dat, scotea mâna și avertiza blând: „Acum nu mai scrieți!”. Tonul i se schimba, ne vorbea ca unor prieteni mai tineri, povestindu-ne istoria interzisă, pe care nu o puteai citi nicăieri. În aceste intermezzouri ni se făcea educația adevărată, eram îndemnați să gândim cu mintea noastră, ni se cultiva discernământul.

Libertatea de a gândi cu mintea ta se învață. Profesorul adevărat este cel care te încurajează să ai păreri, te asistă în exercițiul dificil de a pune întrebările corecte. Curajul intelectual se formează în școală.

Poate că asta ne lipsește astăzi, discernământul – capacitatea de a deosebi binele de rău, dreptatea de nedreptate, curajul de a refuza compromisul care ne este predat ca mod de viață de atâta timp.

Profesorul adevărat este cel care înțelege că are în față un viitor cetățean, un locuitor al cetății ca și el, nu un subaltern.

Marian Voicu, Scrisul face bine