|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Dănuț Solcan, Scrisul face bine

Dănuț Solcan: Copiii scriu lucruri frumoase

”Îmi plac paltoanele. Pot vorbi cu accent britanic. Scriu poezii și proză într-o carte cu pagini goale. Nu-mi place când oamenii vor să comunice cu mine. Nu-mi plac complimentele. Odată n-am ieșit din casă trei săptămâni. Îmi pot face bunica să creadă că sunt doctor, îmi pot păcăli mama că sunt moartă. Aș putea ascunde trei câini într-un cinematograf. Universul mă sperie.”

Nono a scris lucrurile astea anul trecut, când tocmai începea liceul. Îi rugasem pe copiii de la 9 I, ca proaspăt diriginte al unei clase nou-nouțe, să pună pe hârtie câte ceva despre ei – ceva ce ei ar fi vrut ca eu să știu. După câteva luni, când am stat odată de vorbă, Nono mi-a zis: ”M-am gândit inițial să scriu că sunt o fire optimistă, sociabilă… și alte chestii de genu’. Dar mi-am dat seama că n-are rost. Oricum urma să mă cunoașteți, nu??”

Copiii au adesea darul de a-ți servi lucruri direct din suflet, și nu-i neapărat ușor pentru un adult să intre pe frecvența sincerității lor. Cu aceeași ocazie, Sara, colega lui Nono, a scris: ”Uneori îmi place să mă uit la filme triste, pentru că pot să am un motiv când simt nevoia să plâng.”

Nono și Sara sunt doi dintre cei aproape 350 de copii cu care mă întâlnesc săptămână de săptămână. Copii inteligenți, creativi, amuzanți, simpatici, ca mulți dintre elevii din Hasdeu, liceul nostru, cu care am lucrat în ultimii 25 de ani. Relația lor cu lumea e acută și complicată, cum era de așteptat, iar unii dintre ei știu să-și exteriorizeze cu luciditate tribulațiile. Așa că, dacă tot umblă vorba că scrisul face bine, m-am gândit că aș putea să vă arăt, în cele ce urmează, cum scriu copiii noștri. Avem o experiență comună în privința asta. Cu mulți dintre ei am lucrat cot la cot, de-a lungul timpului, în proiecte care ne-au marcat pe viață, precum Eustory, sau în cadrul Clubului 3,14, clubul nostru ”de facere și desfacere a ideilor”, unde scoatem o revistă (”în Agora”), iar scrisul e la mare cinste. Am primit sute de texte, prin pauze, pe mail, pe Facebook; ne-a prins de multe ori noaptea (și nu de puține ori dimineața) vorbind despre un articol care trebuia terminat urgent. Am văzut mulți copii încăpățânându-se să refacă de 10, 15, 20 de ori un text: își căutau ritmul, se lepădau de stilul convențional în care erau deprinși să se exprime, descopereau relaxarea de a scrie simplu, direct, firesc. Au ieșit multe lucruri frumoase din bucuria lor de a scrie. Cât despre amintirile mele, sunt de neprețuit.

*

Pe Iris am cunoscut-o când era într-a șasea. Intraserăm în concursul național Rebel cu cauză, propus de RockFM, în care fiecare dintre cele 740 de echipe înscrise încerca să-și impună cauza și să câștige Marele Premiu. Noi luptam pentru bucuria de a citi, cauza noastră se chema: Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunța. Urma să împânzim orașul cu afișe, iar Iris era copilul numai bun de pus pe poster, cu bărbia sprijinită de un teanc de cărți. Între timp a ajuns într-a unsprezecea și e, în continuare, o cititoare feroce. Acum migălește la un articol pentru viitorul număr al revistei Clubului, care are ca temă comunicarea (orice ar putea însemna asta). Textul se cheamă Cum să îi dai wave jumătății tale (sau: Un studiu inocent al iubirii). În linii mari, e vorba despre ”cum să-ți faci iubi’”, despre comunicarea cu sufletul pereche pe net și despre ce se mai poate întâmpla când te plimbi printre profiluri pe Facebook. Iată un fragment:

”Comunicarea între un băiat și o fată începe ușor, furtiv, ca o balerină atentă la fiecare pas pe care îl face, grațioasă și care te face să te gândești: «nimic nu poate merge rău!». Brusc, însă, într-o bătaie de inimă, într-o clipire, mai rapid decât un Accelerat pe niște șine proaspăt unse, se transformă în cineva fugos, îți fură pământul de sub picioare, îți fură persoana, te fură pe tine, cu totul. Te poți lovi de două situații: fie conversațiile pe care le începi sunt, vorba lui Truman Capote, ca niște butuci verzi, adică scot fum, dar nu iau foc, caz în care nu ai ce face decât să schimbi lemnul (dacă mă înțelegi), fie sunt exact opusul, adică niște hidre care îți tropăie în suflet mai ceva ca otomanii, care te fac să te gândești zi și noapte la ce mesaj să mai scrii, care te fac să uiți de toate temele și de aniversarea bunicii pe care trebuia să o serbezi în ziua aia. Aici, în a doua situație, se poate aprinde iubirea. Cred că gândim același lucru acum; tare dulce ar fi viața dacă ai putea să îi dai un wave pe Facebook sufletului pereche: «You and X-ulescu waved at each other» is the new «I do!».”

De notat cât de bine e surpins momentul acela când începi să-ți pierzi capul. Textul lui Iris, cu hidrele ei tropăind, mă face să mă gândesc la o frază citită acum mai bine de zece ani și înfiptă definitiv în memorie: ”Mie nu-mi prea place să mă plimb, mi se pare anost, exceptând plimbările de început de îndrăgosteală, când ai fi dispus să vizitezi şi gropi de gunoi alături de Acela.” (Alegza) Ce s-ar putea spune mai mult?

*

Adriana e colegă de clasă cu Iris. Articolul la care lucrează acum se cheamă Barbarii mileniului III, iar onomatopeicul ”bar-bar-bar” e pretextul pentru a plonja fix în subiectul conflictului între generații. Textul pornește de la veșnicele arătări cu degetul ale adulților-părinți (”apogeul rasei umane”) către bieții copii (”barbarii”), ilustrate didactic printr-un citat din anticul Platon (”Copiii din ziua de azi nu au maniere…” etc. etc.) – un citat atât de actual, după 2400 de ani, încât autoarea e scutită să mai reproducă criticile propriei mame. Interesant, însă, conflictul dintre părinți și copii lasă rapid loc unuia între generații mult mai apropiate:

”O scenă recurentă din filmul adolescenței mele (care încă nu și-a închis platourile de filmare) este cearta dintre mine și sora mea la shopping. Ea, 27 de ani, un milenial curat. Eu, cu 10 ani mai mică, am litera «Z» scrisă pe frunte. În fața noastră, cei mai neconvenționali adidași, mult prea voluminoși pentru a fi confortabili, cu logo-ul Balenciaga destul de mare printat și culori care te loveau la ochi. I-am vrut instant. Am simțit cum purtându-i, le-aș fi spus străinilor care trec pe lângă mine pe stradă despre elanurile mele titanice specifice vârstei, lipsa de griji, comportamentul degajat, pofta de ceva nebun, că nu trebuie să mă ia în serios, că nici eu nu prea mă iau în serios, că dacă ne întâlnim pe stradă putem să vorbim despre cultura hipsterilor o grămadă, că sunt queer sau într-un proces de descoperire a acestei laturi. Sora mea doar se holbează: «Sper că nu îți plac, sunt urâți.» urmat, într-o atmosferă mai privată, de: «ți-a luat Dumnezeu mințile?»”

Mai încolo, numai lucruri serioase. Adriana vorbește despre răspunsurile adolescenților la criza lor de identitate, despre frica de evoluție a adulților și despre soldații armatei Z, care pot schimba lumea ”de la miez”. Mai ales dacă știu să conserve haosul din ei: ”Un citat în care mi-am găsit, în momente de cumpănă (ca acela de la shopping), liniștea, este din Nietzsche: «Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare». O să încerc să nu îmi pierd haosul.”

*

Am început s-o cunosc cu adevărat pe Marina după ce i-am citit, cu creionul în mână și multe cărți ”grele” pe-aproape, un eseu despre arta medievală; era un text de o erudiție neverosimilă pentru un copil de vârsta ei. Apoi ea a luat la UNATC, regie de teatru, iar noi am pus pe roate, în Hasdeu, o trupă de teatru, așa că am rugat-o să ne scrie ceva despre cum stau lucrurile pe Sfânta Scândură. Și-a intitulat articolul Numai pentru nebuni (iar noi am simțit mai târziu pe pielea noastră, la repetiții și pe scenă, ce a vrut să zică). La un moment dat, Marina povestește cum e cu Teatrul și cu Viața:

”Tocmai ieșeam de la un spectacol mediocru cu opera Othello de Verdi. Nu înțelegeam ce dorise regizoarea să ne transmită prin montarea ei și eram nemulțumită. Numai că afară, la ieșirea din operă, ne aștepta un zid uman de tineri cu pancarte, strigând «Uniți! Salvăm! Roșia Montana!» și lovind ritmic PET-urile lor cu pietricele. Ritmul acela m-a fascinat. Am înțeles atunci definitiv diferența dintre un spectacol mort și unul viu. De altfel, protestele au declanșat în mine un proces amplu de (auto)reflecție. În plus, m-au inspirat. În actul al doilea al spectacolului nostru [Marisol, de José Rivera, spectacolul de licență al Marinei], podeaua este plină de PET-uri în care se află sare grunjoasă, sarea fiind folosită în mai multe momente. La final, când se revoltă împotriva lui Dumnezeu, toți actorii iau câte o sticlă, spectatorii primesc și ei sticle și toată sala începe să bată un ritm comun al revoluției.”

*

Oana scrie și desenează minunat. A făcut cândva un interviu cu Ada Milea, pe care l-a obținut scriindu-i Adei pe Facebook o Cerere-în-Versuri în cel mai ghiduș și adamilesc stil posibil. Altfel, poezia Oanei e corozivă și ține mai degrabă de estetica blocurilor gri și a sick-ului de cartier: ”Tu stăteai la internatul de băieți,/ Eu la internatul de fete./ Pe urmele noastre erau zeci de jandarmi/ Și-armate de babe demente.” (Poem despre nemurire); ”Între mine și vecina de la cinci (5) există o conexiune/ durabilă/ De trei (3) țevi.” (Microfonie); ”e decembrie, e miros de pustiu și de vară/ miros de bunica-nainte să moară/ de pâine stricată, și veche, și-amară/ undeva-n fundal o mașină alunecă într-un șanț/ și, printre blocuri, câinele-și strigă durerea de-a nu fi în lanț./ Durerea de-a fi liber și/ singur și/ flămând/ tot timpul lătrând și lătrând și lătrând.” (Sacrificiu)

*

Pentru Ioana, lectura este o veșnică hoinăreală. Și un mod de a se apropia de oameni: dacă tu ajungi să iubești cărțile pe care eu le iubesc, dacă eu ajung să iubesc cărțile pe care tu le iubești, se cheamă că ne-am legat unul de altul cu o legătură nespus de frumoasă. Frumos e și felul în care Ioana scrie despre bucuria cititului:

”Am găsit pe internet un articol numit Cele mai triste cărți ale copilărei, Top 10. Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut pe primul loc Singur pe lume, a lui Hector Malot. Să explic. Singur pe lume a fost prima mea iubire în materie de lecturi. Abia așteptam să ajung acasă de la școală și să mă pun pe citit. Mă făcea să mă simt fericită, liniștită, înțeleasă, de parcă cineva m-ar fi luat de mână și m-ar fi plimbat pe oriunde mergea și micul Rémi; nu era loc de plictiseală acolo. Da, reușeam să mă simt în multe moduri printr-o carte, dar niciodată tristă.”

Ceea ce nu înseamnă, spune Ioana, că o carte nu poate fi sfâșietoare:

”Există anumite cărți care îți deschid sufletul ca pe o rană. Am citit un basm al lui Hesse care, inexplicabil, m-a răvășit complet, atât de tare încât trebuia să mă opresc din citit o dată la două pagini pentru că nu mai vedeam clar din cauza lacrimilor. De fiecare dată când am încercat să i-l povestesc cuiva, începeam iar să plâng. (…) Mă întreb cum ar fi arătat lumea dacă, prin absurd, poveștile nu ar fi fost niciodată descoperite? Și atunci îmi amintesc de bietul Iona: Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.”

                                                                                    *

Maria e genul de copil care-ți forțează în permanență limitele, care te face să vrei să fii un profesor mai bun. Are o bătălie a ei cu lumea. Aici, mai jos, e episodul în care se duelează cu școala;  mai precis, cu un anumit mod – stupid – de a înțelege școala:

”Nu am fost niciodată considerată genul de elev rebel, nici de către părinți, nici de către profesori, pentru că întotdeauna am avut medii mari. Probabil pentru că mediile sunt în numerar. Nu contează atât de mult cum gândești, cât capacitatea de stocare mecanică a informațiilor astfel încât să împuști ușor un zece. Nu contează câte lecturi suplimentare ai, atât timp cât ai citit ce trebuie pentru școală. Nu contează prea mult să ai inteligența de a formula opinii proprii (de multe ori nici nu e dezirabil), deși elanul adolescentului care crede că știe tot nu este lipsit de farmec – atât timp cât nu întrece limita suportabilă pentru… adulții serioși. Nu contează dacă ție îți place să cânțisă pictezisă scrii, să asamblezi machete de avioane, mai bine te-ai concentra pe română și pe matematică, pentru că asta se dă la bac. Nu contează că ție ți-ar plăcea să studiezi artă cinematografică, ce ieși tu din facultatea asta?! M-am lovit de atâtea ori de asemenea probleme încât m-am considerat mereu un elev nu rebel, ci revoltat.”

*

Laura este unul dintre cei douăzeci de copii care au făcut parte, de-a lungul timpului, din aventura Eustory, proiect care ne-a garantat (de 4 x) zece luni de nebunie curată. A lucrat, alături de colegii săi, la o cercetare foarte serioasă asupra mitului muncii în regimurile totalitare. Pe lângă asta, a ținut jurnalul proiectului: ”15 septembrie: Știi că trebuie s-o lași mai moale cu istoria când te uiți la ceas, vezi că e 19:25 și te gândești instantaneu: Pactul de la Locarno!; 22 decembrie: Iulia a găsit o poezie despre Ceaușescu, are un titlu genial: «Știm, conducător de țară, gândul vostru, tinerețe»; tare aș mai folosi titlul ăsta pentru capitolul despre limba de lemn, numai că pur și simplu nu înțeleg ce înseamnă. La ce bun să-ți mai bați capul cu Descartes când tu nu pricepi atâta lucru?! :D; 22 ianuarie: Nu reușim să terminăm proiectul. Vom veni iar sâmbătă şi duminică. Câteodată mă simt ca omul care, vopsind un gard, vede că i se termină vopseaua şi, nemaiavând alta, nu face altceva decât să vopsească repede, cât de repede poate. 27 ianuarie: E prima oară când scriu în mijlocul acțiunii și, da, suntem unsprezece într-o singură cameră (sunt aici și bulgărașii de la cealaltă grupă). Unii montează de zor. Alții scriu. Alții sortează, grupează și subliniază. Uneori se ceartă. Dacă aș avea timp, m-aș lua la ceartă, dar nu am, așa că prefer să le acopăr strigătele cu câte un fluierat ascuțit sau un «lalala» inconștient. Pentru un observator din afară, ar fi distractiv de privit. Pentru noi, nu chiar. 28 ianuarie: Acum e liniște. Cineva dictează un text pe care altcineva îl bate. E aproape șapte seara. Mika o ține pe Iulia de gât, cu un ușor aer de bețiv, în timp ce amândouă stau pe un fotoliu, cu munții de ziare în față. Eu tulbur atmosfera lovind tastele cu cea mai mare violenţă de care sunt în stare (…) La un moment dat, Mika, stând ghemuită ca un copil amărât pe fotoliu, printre chestionare, s-a oprit brusc şi ne-a întrebat: «Oare şi ceilalţi or fi aşa?». Ne-am oprit toate. «Care ceilalţi?». «Ceilalţi. Ştiţi voi… din alte judeţe. Oare şi ei fac asta?». Bună întrebare, Mika. (…) Frază demnă de memorat, şi care rezumă foarte bine starea în care am ajuns toate: Iulia: Diana, ai foi? Diana: Am foi, dar nu mai am sentimente. [Diana/Medeea este astăzi reporter, scrie pentru Adevărul, DoR, Scena9 sau Proiectul Merito. Cu mult sentiment. J] 31 ianuarie: S-a sfârșit. Mă duc să dorm.”

Între timp, Laura a făcut filosofie și clasice. A terminat șef de promoție la Universitatea din Glasgow, apoi a primit premiul pentru cea mai mare medie de master la Universitatea din Cambridge. Când a postat pe Facebook diploma în filosofie de la Cambridge, Laura a scris, în stilul ei minunat de care-mi va fi mereu dor: ”Documentary confirmation that philosophy is indeed my bitch.”

*

Când s-au lovit cu mintea de textul Ancăi, Cu ce cred că are și n-are legătură (cu surle și trâmbițe), cititorii s-au împărțit în două. Unii au spus că este textul unui ființe care vorbește strict cu ea însăși, motiv pentru care e practic necomestibil pentru restul populației. Alții au spus că e un text excepțional, cel mai bun pe care cineva îl produsese pentru revista noastră până atunci. E mult adevăr în ambele afirmații. În mod sigur, e un text fascinant – îmi aduc aminte că nu reușeam să-l citesc decât în picioare, mergând de colo-colo. Desenele Ancăi sunt și ele speciale: Șaibă, Capră și varză, Să rupi pisica în două, Să rupi pisica în două pisici. Mi-e greu să extrag un pasaj din vorbirea autoarei cu ea însăși, căci simt că i-aș trăda rostul. Noroc că în poveste, la un moment dat, apare (și apoi dispare în noapte) un câine, iar Anca introduce aici o notă de subsol. Nota asta simt că pot s-o citez: ”Îmi place la nebunie cum au maidanezii noaptea traseul lor clar, doar de ei știut, și cum hoinăresc așa.” Mi-aș fi dorit să fi scris eu fraza asta, e aproape vizuală, e frumoasă ca un haiku. De atunci iubesc și mai tare maidanezii & privitul noaptea pe geam.

*

Matei e un actor grozav. Atât de bun, încât un cunoscut regizor bucureștean, văzându-l cu trupa noastră pe scena de la Excelsior (era abia clasa a zecea), a spus: ”copilului ăstuia nu-i mai trebuie UNATC, trebuie doar să joace.” Este și un excelent chitarist, iar mai nou cântă la saxofon. E într-o trupă cu fratele său și cu Bianca, vocea noastră de aur; lucrurile merg bine, sunt din ce în ce mai cunoscuți în țară. Pe deasupra, Matei scrie frumos:

”Eu: Hai, mă, zi, după Re e Sol sau…? eu nu mai înțeleg… Frate-miu (rupt de somn): Da, mă, da, e sol, patru măsuri şi după iar re, acuma lasă chitară aia că o arunc pe geam, vreau să mă culc, faci mâine piesa… oricum e degeaba…

Aşa am cunoscut-o eu pe Bianca Mihai, la ora 12 noaptea, ascultându-i piesele cu chitară în mâna, scriind pe spatele caietului de engleză acordurile unui cântec pe care nu-l înţelegeam şi imaginându-mi cum îi voi explică acestei fete cu care nu mai schimbasem nicio vorbă până atunci că ar fi foarte fain să punem pe picioare un proiect muzical. (Salut, Bianca! Hai să facem o formaţie. ar fi trădat oarecum entuziasmul meu privind toată treaba asta.)

Fast forward până undeva prin februarie, primul spectacol: nişte puşti care până cu câteva secunde înainte încă nu stabiliseră ordinea melodiilor, urcă pe scenă şi fac muzică (sau cel puţin asta sper că s-a întâmplat). (…) Ultimul acord, Si7, ultima notă, primul spectacol. Ne strângem oarecum stângaci în mijlocul scenei, facem o clişeică (dar, Doamne… cât de frumoasă) plecăciune şi ne uităm unii la alţii, ne privim aici pe scenă şi ştim că de acum s-a schimbat ceva în noi, iremediabil: scena a devenit “kilometrul 0” al acestei poveşti pe care tocmai o începuserăm. – Ce faci în seara asta? – Nu ştiu, de ce? – Ştiu eu… repetiţii.”  (Tehnici esențiale de supraviețuire într-o trupă)

*

Alături de Andra și colegele ei am construit primul meu proiect. A fost o experiență un pic suprarealistă, petrecută într-o zonă uitată de oameni și de noroc – 400 de suflete trăind pe un soi de câmp, neexistând oficial, existând totuși (!) la numai un minut de ”lumea civilizată”. Au fost, de fapt, câteva luni care ne-au zgâlțâit zdravăn inerțiile. Îmi aduc aminte că, înainte de concurs, am lucrat 24 de ore fără oprire. Pe la două jumate noaptea depășeam Marele atac al somnului; pe la șase dimineața eram atât de obosiți cu toții, că era de ajuns să arate cineva un deget (orice deget) ca să râdem cu lacrimi; patru ore mai târziu, copiii intrau în concurs și câștigau. Andra predă acum la Facultatea de Drept din București, scrie cărți, organizează Șuete culturale. A scris pentru generațiile noi din Hasdeu un articol frumos și sincer: Despre compromisurile care nu compromit. E un text despre visurile unui adolescent la absolvirea liceului, despre întâlnirea cu viața, despre înghițitul în sec și mersul mai departe, despre înțelepciunea de a învăța din ceea ce ți se întâmplă. La sfârșit, un sfat: ”Pentru a ajunge undeva, nu trebuie să mergi repede. Ci doar să știi unde vrei să ajungi.”

*

Alina a fost olimpic la istorie, cu premiul I și nota 10 la națională. N-am văzut niciodată un copil care să înțeleagă atât de bine subtilitățile scrierii unui eseu istoric – când a trecut în clasa a douăsprezecea nu o mai puteam învăța, practic, nimic. Dincolo de asta, Alina este cea care a argumentat cauza noastră, cauza lecturii, la concursul Rebel cu cauză. A pornit de la un comentariu ironic, găsit pe site-ul concursului, despre sloganul: ”Today a reader, tomorrow a leader”, transformat de un cititor sceptic în ”Today a reader, tomorrow a reader, always a reader, you die poor. End of story.” L-a demontat cu inteligență, apoi a reușit să descrie cu mare forță pericolul renunțării la citit (eu n-am știut până atunci că foarte mulți adolescenți din România se feresc să fie văzuți cu o carte în mână, de teamă să nu fie considerați tocilari). Textul Alinei se termina așa: ”Am citit de curând ceva ce mi-a plăcut mult: «Lectura pentru mine este la fel de indispensabilă cum e balustrada pentru balcon.» Noi vrem să arătăm oamenilor că suntem pe punctul de a cădea în gol. Și că există soluții.” Cauza noastră a câștigat acel concurs cu 740 de echipaje din toată România despre care vă vorbeam la început. Marele Premiu, un chopper Harley-Davidson (ce nebunie, parcă-l aud pe Bruce Willis/ Butch: ”Zed’s dead, baby. Zed’s dead.”), a mers la unul dintre votanții noștri, iar RockFM și colaboratorii au susținut cauza lecturii de-a lungul anului următor.

*

Miruna este, ar zice unii, o fire critică. Ne-am revăzut acum vreo două săptămâni, când le-a povestit copiilor din clasa mea cum e să fii de student la o universitate foaaaarte tare din Anglia. Acum câtva timp a scris un text numit Nimic despre Ramona (prietenii Planetei Internet cu vârsta de peste cinci ani știu de ce), un fel de cruciadă împotriva consumatorilor – majoritatea tineri – de literatură de proastă și foarte proastă calitate din zona mioritică. Sincer, nu mi-aș permite să vă spun aici părerea sa despre Binder, Nemerovschi & Co. (ferice de voi dacă n-ați auzit de ele). Dar să știți că nici Tudor Chirilă, cu a sa ”Exerciții de echilibru”, n-a scăpat: ”Cartea a devenit «hit» în rândul adolescentelor cu flori în păr și un suflet așa de plin de romantism că dă pe-afară sirop.” N-aș îndrăzni s-o contrazic. Toți iubim Vama Veche, dar… de ce trebuia să se apuce omu’ și de scris?! Miruna este, poate, cea mai bună dovadă că vârsta și coșurile de pe obraji (nu c-ar fi avut) sunt departe de a reprezenta o scuză.

*

Simina iubește poezia, iar poezia o iubește pe Simina. Dincolo de asta, copilul nostru face o mulțime de alte lucruri frumoase. Îmi amintesc de un interviu pe care l-a luat lui Iv cel Naiv. La un moment dat, Simina l-a provocat pe tema obiceiului său binecunoscut de a inventa cuvinte: ”– «Versez», «uibesc», «impoetență» etc. Cât de departe poate merge libertatea autorului față de instrumentul său de lucru, cuvântul?” Răspunsul lui Iv a fost memorabil: ” – Oricât de departe, cu condiția ca libertatea autorului să n-o îngrădească pe cea a cuvântului. Altfel spus, poetul are libertatea de a viola limba română, cu condiția să-i facă niște copii frumoși.”

*

Petruț a publicat trei cărți până la 18 ani. Scrie proză frumoasă, dar, dacă mă-ntrebi pe mine, darul lui este poezia: ”S-a mai dus un om/ în satul meu./ Bătrânii mor, tinerii pleacă,/ Așa a fost mereu…/ Oamenii așteaptă/ ca timpul să-i treacă.” (Duceri); Nu-i ușor să iubești un poet/ pentru că nu poți ști vreodată/ dacă în ochii lui ești doar un vers/ ori o dragoste adevărată.” (Cum te cheamă?) Vrea să se facă profesor, iar când mă întreabă, din timp în timp, ce cred despre asta, mă apucă trepidațiile. Eu îl văd ca pe eternul adolescent romantic. Când l-am rugat să-mi spună cum se vede el, a zis: spiritual, credincios, senin, intuitiv, atent, pasionat, curios, muncitor, inspirat. Un copil care vrea să facă ceva bun cu viața lui, care are multe lucruri de spus și merită să fie auzit. La fel ca și cei pe care i-ați cunoscut mai sus.

*

Nu-mi dau seama cum ar trebui să se termine textul acesta, care cu greu s-ar putea numi al meu. Poate cu speranța (un pic obosită) că, într-o Românie în care ”diminutivele politice” cocoțate în posturi înalte au făcut din educație un copil bolnav, există tineri care citesc, învață să gândească și vor putea schimba lucruri. Poate cu bucuria că, în țara în care nulitățile publice calcă zilnic în picioare bunul simț și limba română, există copii care au cu adevărat ceva de spus și știu să o facă minunat. Copii care scriu lucruri frumoase.

Sau s-ar putea termina așa:

Când avea șaisprezece ani, Petruț a compus o poezie pentru un prieten. A scris-o în câteva minute, imediat după ce a aflat, apoi nu a mai modificat nimic la ea – niciun punct, nicio virgulă. Își aduce aminte și astăzi că l-a durut foarte tare.

mihai

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.
era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,
copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea
și uita pentru o clipă de bătaia de seară.

.
mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui
atunci când priveam cum îl aruncă
cerul, cu un braț nevăzut, spre noi
ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.

.
pe mihai l-a călcat o mașină,
mi-a spus mie bătrâna din drum,
lejeră cu o mână la gură și una la sân
,,l-a prins sub roți, iar acum…”

.
privesc zidul înalt de piatră,
de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,
întrebându-mă dacă acum, în moarte,
îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.

Dănuț Solcan, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.