Christine Cioboată: Un an în ie

Iubesc să scriu. Scrisul, la fel ca amprenta personală, este definitoriu și unic. Îmi place mirosul hârtiei proaspete și sclipirea de viață a cernelii. Și iubesc iile, haine ”scrise” cu simboluri ancestrale ce spun povestea lumii din care fac parte.

Îmaginați-vă cum, acum 100 de ani, într-o odaie scundă și întunecată, cu vântul ce scârțâia bârnele de lemn, o femeie cosea la lumina lămpii. Avea fața puțin îmbujorată de la tăciunii încă aprinși și privirea atentă, în timp ce buzele ei descântau într-un ritual magic. Cosea o cămașă pe care își scria povestea, folosind semnele lăsate moștenire. ”Scria” despre locul de unde vine, despre familie, despre belsug și despre credință, toate sub semnul ”strajei”  cămășii. Acum 100 de ani bărbații făureau Romania Mare. Femeile, însă, ne-au lăsat moștenire povestea neamului cusută pe pânză cu însemnele străbunilor.

Atunci când am pornit în aventura mea de a purta ie (cămașă românească) în fiecare zi a anului centernar, nu-mi imaginam că se va transforma într-o călătorie inițiatică, un drum spre un ”eu” autentic. Am făcut primii pași în spațiul dedicat cuvântului DESCOPERĂ timid, la început plecând de la conceptul estetic. Purtam cămăși care mi se păreau frumoase sau care aveau cusute pe ele simboluri pe care le iubesc (în general simboluri cu nume complicate – coarnele berbecului, vârtelnița, roza vânturilor, pomul vieții).

Apoi am început să EXPLOREZ – oameni, locuri și experiențe – să scriu despre lucrurile care m-au amprentat și lecțiile pe care le-am învățat. Am inceput să refelectez în fiecare seară la învățăturile zilei și la felul în care înțelegerea lor mi-a schimbat perspectiva asupra lumii. S-au deschis noi orizonturi și am început să învăț despre cămăși. De unde vin, cum era femeia care le-a cusut (statut, origini, perioadă a vieții, puțin din caracterul ei), cum se repară o gaură, cum se scoate o pată și cum să readuc la viață o cămașă pierdută, uitată sau părăsită. Petreceam timp buchisind imaginile și culorile desenate cu acul pe pânză de femei necunoscute acum zeci de ani. Căutam poveștile, tainele și gândurile cusute cu ață groasă, ca atunci când folosești o peniță brută sau cusăturile fine, elegant așezate pe pânză, cu înflorituri și detalii ca în caligrafia unei penițe rafinate.

Cu timpul am ajuns să INTEGREZ experiențele. Să descopăr părți din mine pe care nu le vedeam, să mă bucur de prezent și de energia fiecărei zile. Am ajuns să fiu eu, autentică în ceea ce fac, cu identitatea mea românească integrată, împărtășită și promovată din iubire. Am învățat că valoarea moștenirii pe care am primit-o de la străbunii noștri este universală, la fel ca scrisul. Diferă uneori forma literelor, pasul sau culoarea, însă povestea scrisă pe pânză rămâne spre a fi povestită la nesfârșit, generație după generație.

Poveștile sunt vii și atunci când sunt  ÎMPĂRTĂȘITE, nasc noi vise, noi civilizații și lumi noi. Spuse în jurul focului, la șezătoare, într-un sistem ciclic de ”cos și scos”, poveștile au fost instrumente de educație și dezvoltare personală împărtășite de la generație la generație. Acum, în era modernă, ele se transformă: am înlocuit șezătoarea cu grupul de dezvoltare personală, am înlocuit poveștile din sat cu poveștile urbane, am pierdut o parte din legendele locului și am inventat legende personale, toate acestea într-o dorință permanentă de a ne regăsi pe noi, deplin și profund.

Cred în experiențe și prin povestea mea vreau să vă invit să deschideți ușa către învățare, să DESCOPERIȚI, să EXPLORAȚI, să INTEGRAȚI și să ÎMPĂRTĂȘIȚI prin scris, prin povești sau prin acțiunile din fiecare zi.

Christine Cioboată, Scrisul face bine