Raluca Știrbăț: Scrisul (ne) face bine

„ewig dein
ewig mein
ewig unß“

(Ludwig van Beethoven, „Scrisoare către iubita nemuritoare“, Teplitz, 6/7 iulie 1812)

În istoria omenirii, elementul civilizator cu o importanță cel puțin la fel de mare ca stăpânirea focului a fost, fără îndoială, scrisul. Sigur că nu mă gândeam la asta pe vremea când îmi dădeau de furcă bețișoarele, bastonașele și oușoarele lui „Ana are mere” și încercam din răsputeri să evit operele de artă surrealiste, ivite spontan din porcușorii de cerneală. Dar cât de dulce era clipa renunțării la „curat” și transformarea lui în „ciornă” pentru a continua în voie bălăceala și experimentele grafice, savurând un răgaz în lupta cu caligrafia!
Nu știu în ce măsură copiii de astăzi mai cunosc joaca/lupta cu penița stiloului. Cred că foarte puțin până la deloc. Nu e vina lor. Lumea se schimbă, tehnologia avansează, timpul se comprimă. Puzderia de gadgeturi – de la computere, laptopuri până la iPad-uri și iPhone-uri – pune stăpânire pe tot și toate, acaparându-ne spațiul și făcând penița uitată, iar exercițiul mânuirii uneltelor de scris pare tot mai învechit, prăfuit și multora chiar inutil.
Îmi amintesc – nu întotdeauna cu plăcere – de sutele de pagini de compuneri și rezumate scrise pe băncile școlii și mă întreb cât și cum m-au ajutat efectiv, în ce măsură mi-au format și ordonat gândirea sau cum și dacă mi-au conturat personalitatea. Ceea ce pot spune însă acum cu certitudine este că scrisul mi-a fost oglindă, descărcare, terapie și, mai presus de orice, mărturisire. Mă întreb dacă părinții și dascălii înțeleg cât de importantă este sarcina care le revine în a da mai departe și a insufla copiilor pasiunea pentru scris. Sau cât e de important să încercăm, fiecare după puteri, să ne scriem poveștile, pentru a înțelege mai mult din ele și, până la urmă, din noi înșine.
Mă mai întreb, bunăoară, ce s-ar fi întâmplat dacă Ludwig van Beethoven ar fi avut la îndemână un telefon pentru a-și suna iubita. Am fi fost cu toții vitregiți de unele dintre cele mai frumoase pagini de dragoste din istoria omenirii, fără privilegiul de a pătrunde direct – aproape abuziv – în cele mai delicate și zbuciumate colțuri ale sufletului unui om pe cât de genial, pe atât de nobil și de fragil.
Scrisul ca – înainte de toate – mărturisire apare și în celebra scrisoare către „Iubita nemuritoare” („An die Unsterbliche Geliebte”), concepută de Beethoven în vara lui 1812, la vârsta de 42 de ani, niciodată expediată destinatarei și găsită printre lucrurile compozitorului după moartea acestuia. O iubire nobilă și interzisă – ca, probabil, toate marile povești de dragoste ce rămân, cel mai adesea, neștiute.
Nu știm (și nu vom ști niciodată) cu certitudine nici cine a fost (probabil aceeași) misterioasă și „îndepărtată iubită” a liedurilor An die ferne Geliebte, op. 98, din aprilie 1816 („candidatele” ar putea fi surorile Josephine și Therese von Brunswick, Antonie Brentano sau Marie Erdödy) și nici de ce Beethoven nu a expediat scrisoarea. Poate din teama de a nu fi descoperită de ochi indiscreți, din dorința evitării unui scandal și compromiterea adoratei (care era, cum lesne înțelegem din rândurile muzicianului, căsătorită sau, în orice caz, „promisă”).
Fără a ajunge la destinatară, rândurile îndrăgostitului Ludwig au ricoșat către noi, asemenea unui mesaj în sticlă adus la țărm de valuri, după secole, tulburându-ne și înălțându-ne deopotrivă, făcându-ne părtașii unor trăiri pentru care singură Muzica găsește ecou și grai pe măsură.
„pe veci al tău
pe veci a mea
pe veci unul altuia“

Raluca Știrbăț, Scrisul face bine