Era un timp când toți voiam să fim oameni mari

Învățasem de mică, poate că auzisem la străini, prin vecini, vasăzică, că cel ce citește ajunge om mare.

Nu știam exact cum să percep sintagma de om mare. O vedeam o elucubrație nestatornică, un ghem de ață încâlcit, un alint șovăitor al oamenilor MARI, Astăzi se preschimbă într-un alizeu care mi se perindă prin față. Nu știam exact cu ce se mănâncă și hrănește Omul Mare, dar voiam să fiu în acest zeitgeist.

„A fi om mare” are nevoie de timp de plămădire

Mai auzeam apoi că expresia „a fi om mare” are nevoie de timp de plămădire. Un fel de paneceu universal. Atunci zisesem că vreau mai mult timp. Îmi imaginam un magazin căruia îi dădeam timpul vechi și îmi dădea unul nou.

Un fel de schimb pe schimb, voiam să fiu echitabilă, auzisem că e corect și bine să fii aici.

Aflasem că substanța magică pentru a fi un om mare este să citești. Bine, bine, ziceam. Dar cum devin eu mare văzând niște litere pe o pagină. Dacă le citesc, asta însemna că mă fac mare acum.

Și așa frunzăream paginile cu scris mare și îngroșat și îmi doream să le dau și altor copii  că așa o să fie Mari, și la vremea aia, majoritatea copiilor voiau să fie oameni mari.

Prima carte o primisem la trei ani, sub brad, un brad gol, dar mai plin ca niciodată. Atunci bradul era mai mult un simbol al liniștii, al statorniciei, al iubirii, al împărtășirii, o sărăcie plină, unul cu puține cadouri spre deloc, dar plin de candoare.

Începusem să mă minunez la pozele ce erau lipite pe paginile cărții, știam că dacă o să pot să citesc cartea o să fiu Mare.

Cititul – acest panaceu au sufletului

Avem copii al căror apetit pentru citit este alimentat și de dascălii lor. Și da, avem încă dascăli dedicați, dascăli ce așează copiii pe filele neprihăite ale lecturii. Profesorul deschide ușa, dar trebuie să intri singur, o zice un proberb chinezesc.

Dascălii – făuritorii de destine de odinioară- aceia îi putem găsi oriunde, însă neputința noastră ajunge să arunce cu noroi și-n cele mai imuabile lucruri. Dascălii ne pot fi și unii profesori, ne pot fi și frați mai mară, dascălul poate fi și doamna ce mătura holurile grădiniței care îmi aducea să citesc Jules Vernes pe ascuns.

Dacă avem sufletul deschis, găsim un domn Trandafir în oricine

Am crescut cu gândul și fapta că avem nevoie de modele. Avem nevoie de oameni pasionați care să ne îndrume, de oameni care să ne deschidă porți, însă, de multe ori modelul acesta este confundat cu oameni a căror profesie, meserie este demnă. Nu cred că ne trebuie numai doctori, avocați, ingineri ca să dea mai departe pasiunea copiilor, cred că avem nevoie în general de oameni călăuză – locomotivă pentru spirit și suflet. Și pentru mine era călăuză doamna ce mătura dimineața holurile grădiniței și îmi povestea despre Jules Verne.

Avem nevoie de oameni ca să fim oameni. De altruism și răbdare. De pasiune și timp.

Încă simt scârțâitul acelor cărți vechi care sunt un nucleu de amintiri, aspirații, rămășițe de timp și dor. Un dor ce îl dau mai departe.