|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Anca Baniță, Scrisul face bine

Anca Baniță: Cum mi-a făcut cunoștință scrisul cu cine sunt cu adevărat

Mă aflăm la ora de engleză când am auzit pentru prima dată despre conceptul de blogging. Îmi amintesc perfect: stăteam în banca a doua, într-o sală micuță din clădirea Cihoschi, acolo unde se studiau limbile străine la ASE. Oameni care-și scriu online gândurile – ce tare!

Așa că m-am dus acasă și mi-am făcut primul meu blog, pe yahoo 360. Era 2006, iar eu eram studentă în anul 1 la facultatea de Comerț. M-am apucat să scriu doar pentru că am simțit s-o fac, fără a mă gândi vreo secundă la cei de dincolo de ecran. Aveam multe întrebări și gânduri ca student proaspăt mutat din provincie la București, iar scrisul a fost pentru mine o supapă de descărcare a acestei energii care mă consuma pe interior. Curând, au început să apară și câteva comentarii, însă prezența unor ochi nu a fost niciodată principalul motor pentru a scrie. O făceam pentru mine, pentru că vocea mea urla să fie lăsată liberă – era o voce sinceră, loud, inteligentă, care mătura lumea cu întrebări pline de curiozitate. Am fost mereu o fire reflexivă, care și-a pus multe probleme despre sine și despre viață, așa că acolo le aruncam în aer, le puneam la bătaie, doar-doar or mai exista și alți cugetători ca mine, care să vină cu ceva în plus. Țin minte că am scris un articol despre măștile pe care le purtăm în fiecare zi, iar un băiat care-mi plăcea m-a invitat la o cafea, să dezbatem ideea asta de ipocrizie versus sinceritate extremă. A ținut ceva povestea, dar asta e o altă mâncare de pește 😀

Love story-ul cu primul blog a ținut un timp, până când m-am angajat într-o agenție de PR. Nici în ziua de azi nu știu să spun de ce, însă de atunci, vocea a amuțit. Eram la primul job, eram junior, iar lucrurile pe care nu le știam erau atât de multe, încât m-am speriat. Mi se părea penibilo-amuzant că am și eu un mic blog, în comparație cu alți mari scriitori online, așa că m-am oprit din scris. „Nu sunt eu cine știe ce scriitor, pe bune acum…”. Un timp, pentru că am avut atâtea alte lucruri de făcut, de la job la promovat o mișcare socială în România, n-am simțit atât de mult lipsa vocii. A tăcut, s-a retras într-un colț, însă n-a murit niciodată.

După vreo 2 ani, a început să-mi vorbească din nou. „Ar trebui să te reapuci de scris”, îmi șoptea. Crești în fiecare zi, ai ce spune și altora. Uite cât de mult citești, cât de mult investești în tine! Nu i-am dat deloc atenție până când, la un workshop despre blocaje și creativitate, m-am trezit că spun într-un grup ca de Alcoolicii Anonimi: “vreau să mă reapuc de scris, însă nu mai știu de ce aș face-o“. Atunci, cineva din grup m-a întrebat: pentru cine scrii, cine ar avea ceva de luat din textele tale? I-am răspuns: „scriu pentru Anca de acum 10 ani – o Anca stresată, confuză, fără încredere în ea, care nu știe de unde să apuce viața”. Se întâmpla în 2015 și mi-au mai luat încă 3 ani ca să-mi găsesc din nou vocea.

În luna decembrie a anului trecut, am citit pe un blog despre Morning Pages – ritualul folosit de oameni din întreaga lume ca terapie personală prin scris. În fiecare dimineață, cum te trezești, scrii 3 pagini de mână despre orice îți vine în minte. Mai auzisem și cu alte ocazii că scrisul ajută mult la limpezirea minții și scrisesem chiar și pe blog despre un exercițiu care presupunea scrisul în continuu timp de 15 minute. Așa că m-am apucat de Morning Pages, curioasă să văd ce va ieși pentru mine. Dacă în primele zile m-am simțit un pic stupid să mă plâng de tot ce nu merge bine în viață mea, să scriu toate banalitățile și să aștept să umplu 3 pagini, acest exercițiu simplu m-a reconectat cu vocea mea interioară. Dincolo de negativitate și balast, pe care e extraordinar de important să le depozităm undeva, Morning Pages m-a ajutat să descopăr ce e dincolo de toată această ceață mentală și teamă de a întreprinde orice. După primele zile, am început să comunic cu mine la modul real, să îmi împărtășesc idei surprinzătoare, să mă încurajez și să-mi spun cuvinte calde și blânde. În scris, vocea interioară atât de autentică și de înțeleaptă și-a regăsit calea către mine și mă învață, mă ghidează, mă inspiră. În fiecare dimineață aprind câteva lumânări, meditez câteva minute și apoi, cu mare plăcere, mă întâlnesc cu mine și scriu. Scrisul mi-a deblocat energia creativă și m-a ajutat să mă cunosc la un nivel profund.

De fapt, asta am făcut și prin blogging – am găsit o cale către mine, acea Anca sinceră, puternică și plină de resurse. Scrisul m-a învățat să mă uit în singura direcție care e cu adevărat importantă și valoroasă – în interior. Când scriu, e ca și cum aș medita – e același moment prezent, multiplicat la infinit, în care sunt în contact cu mine și creăm împreună realitatea așa cum mi-o doresc. Între timp, m-am și reapucat de scris pe blog.

De curând, m-am reîntors în cartierul copilăriei mele de la Brașov. Prietenul meu, Sergiu, care nu prea cunoștea orașul, m-a întrebat care este numele cartierului în care ne aflăm. Habar n-aveam. Am coborât împreună în stația de autobuz și ne-am uitat pe harta lipită pe un geam. Cartierul meu se numește Cartierul Scriitorilor, iar eu am trăit 30 de ani fără să știu un detaliu atât de important despre existența mea. Am ales să iau asta că pe un mesaj de la Univers, care bate palma cu mine și se bucură că am revenit pe drum 🙂 It was there all along.

Pe Anca Baniță o puteți citi pe blogul ei.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.