|   Echipa   |   SFB în Media   |   Contact   |  
 |   Donează online   |   Directionează 2%   |

365 pentru EDUCAȚIE

Cristina Andrei, Scrisul face bine

Cristina Andrei: Matematica gândirii: Legere+Scribere=Educare

Lego, Legere, Legi, Lectus (citesc, a citi, citeam, de citit), Scribo, Scribere, Scripsi, Scriptus (scriu, a scrie, scriam, de scris), Educo, educare, educavi, educates (educ, educare, educam, de educat)

Verbe latine simple, conjugări la îndemâna oricărui elev de clasa a Vlll-a.

Ah, am uitat, latina a fost scoasă din curicculum şcolar la presiunea celor care s-au plâns că programa şcolară a copiilor este prea încărcată, că ghiozdanul însuşi are o greutate disproporţionată faţă de standardele fireşti ale unui bagaj şcolar, că temele cu care vin acasă copiii nu le lasă nici măcar posibilitatea de a le rezolva pe toate, dar să le mai îngăduie şi puţin timp de relaxare. Multe materii balast – s-a spus.

S-a spus, s-a notat şi… s-a făcut. S-a elaborat un nou curriculum şcolar obligatoriu. După trei variante, un calendar de dezbatere publică, câteva întâlniri cu elevii şi cu părinţii, cu profesorii şi reprezentanţii societăţii civile, nişte consultări on-line, o colectare de date prin intermediul unui chestionar, după analizarea propunerilor primite a urmat o revizuire a planului cadru şi, fireşte, s-a validat din punct de vedere ştiinţific proiectul revizuit de către o comisie de… validare. Toate în mai puţin de două luni. Victime? Limba latină, că tot e moartă şi Muzica pentru că nu-i aşa, radiourile şi televiziunea fac destul pentru domeniul acesta. Geografia şi biologia au rămas la locul lor dar sunt frecventate ceva mai rar şi, deocamdată, istoria şi-a păstrat şi ea locul ei să ne spună cine suntem ca să ştim, totuşi… cine vom fi, chiar dacă, pe ansamblu ştim că suntem europeni. Dar limba română?

Puţini sunt adulţii-părinţi care să nu ajungă în orice dialog mai lung de cinci minute să exprime, fără să ştie că o fac, cele două tendinţe ale educaţiei moderne. Fie să laude performanţele în mânuirea gadget-urilor de către copii, cu talentul lor de a descifra şi stăpâni orice soft, cât de nou şi de complicat, fără prea mare bătaie de cap, fie să deplângă acest obicei în detrimentul mai serioaselor şi clasicelor preocupări de auto-formare, între care una foarte des citată este lectura, pentru că, şcolitţi înainte de ’89, n-au uitat celebrul citat al lui Miron Costin„nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”.

Şi, în vreme ce maturii insistă pe importanţa aceastui gest educaţional formativ, copiii se întreabă şi ne întreabă: De ce trebuie să citim? Cum şi la ce ne ajută lectura? Cum s-ar putea socoti câştigat şi nu pierdut timpul petrecut în compania cărţilor? De ce este necesar să înţelegem gândurile celor care şi-au făcut din scris o meserie şi nu putem gândi singuri şi ajunge la propriile concluzii aşternute în paginile cãrţilor de toţi aceia ce şi-au închinat viaţa scrisului?

Răspunsurile au devenit stereotipii: nu poţi cunoaşte nimic din istoria omenirii, a ştiinţelor, a artelor, a literaturii înseşi dacă nu cauţi în paginile cărţilor. Un profesor pasionat argumentează rapid: poţi afla repede răspunsuri pe care le cauţi şi nu ai vreme să o iei de la început cu cercetarea, poţi străbate locuri în care, probabil nu vei ajunge niciodată, poţi pătrunde în medii în care nu ai avea altfel acces, poţi coborî în timp fără să mai aştepţi să se inventeze o maşină care să-l parcurgă în toate dimensiunile sale, poţi afla ce să cauţi atunci când vei ajunge într-un loc necunoscut sau cum să supravieţuieşti unor condiţii extreme. Cele mai multe cunoştinţe s-au transmis pentru că înaintaşii noştri s-au chinuit să lase viitorului suma experienţelor lor scrijelind pe pereţii peşterilor, inventând alfabete cu semnele cărora au scris istorii pe pietre, pe lemn, pe papirusuri, pe piele de viţel, pe mătase şi pe hârtie. Pentru că bibliotecile, precum cele din Ugarit, sau a lui Asurbanipal din Ninive (unde au fost descoperite tăbliţele conţinând povestea lui Ghilgameş) sau aceea celebră din Alexandria au fost socotite destul de periculoase pentru trezirea conştiinţelor, încât să fie distruse de adversarii gândirii libere, dar tot au găsit o cale de supravieţuire ca să ne dea de veste că au existat. Păi, dacă asta nu naşte curiozitate, atunci nu ştiu ce altceva ar putea-o face. Pentru că tot ele, bibliotecile, au fost surse de inspiraţie fabuloase pentru autori precum Umberto Eco sau Carlos Ruiz Zafon, mai aproape de vremurile noastre. Sunt doar câteva idei.

Educatorii, învăţătorii, profesorii, părinţii înşişi ori scriitorii imaginează nenumărate strategii pentru a-i atrage pe cei mici spre lectură. Scriitori precum Andreea Răsuceanu ne plimbă în istoria reală şi ficţională pe Strada Mântuleasa, aceea a documentelor şi a personajelor care i-au dat numele şi renumele, dar şi pe aceea străbătută de eroii lui Mircea Eliade. Ce adolescent căruia îi cade în mână nuvela istoricului religiilor nu aleargă să identifice locul? Sau ce pasionat de teatrul lui Caragiale nu răsfoieşte paginile cărţii lui Dan Roşca,  „Prin Bucureştii lui Caragiale”? Sau cine nu se îndrăgosteşte de Bucureştiul autorilor interbelici? Şi asta referindu-ne doar la un reper al geografiei literare româneşti – capitala.

Soluţiile apar, chiar dacă în marginea lor se nasc şi controverse:

Pentru cei mai mici lucrurile par mai simple. Una din tacticile cele mai răspândite a devenit redarea conţinutului prin imagini cât mai atractive ca formă şi culoare. Mult desen şi puţin text pentru ca, odată câştigat, copilului să i se livreze informaţia cu proporţiile răsturnate. Discuţii pro şi contra între fanaticii textului şi strategii imaginii.

Se organizează concursuri de lectură, exploatându-se dorinţa de a fi cel mai bun într-un domeniu, în toate domeniile. Discuţii pro şi contra între susţinătorii lecturilor de calitate şi cei care spun că la început contează cantitatea: orice, copii, numai citiţi!

Se imaginează baluri în care copiii sunt îndemnaţi să se costumeze în personaje de basm. Şi… pentru asta trebuie citit basmul, altfel cine mai ştie ce face şi cum arată păsărilă-lăţi-lungilă? Discuţii pro şi contra privind costurile unei lecturi…

Se înfiinţează cercuri de literatură în care copiii sunt încurajaţi să scrie. Pornind uneori de la o poveste căreia trebuie să i se dea un alt final. Asemenea „frivolităţi” dezvoltă, însă, imaginaţia, creativitatea şi nu spiritul pragmatic atât de dorit de părinţii care-şi pregătesc fiii şi fiicele pentru un viitor dur. Întrebarea, de fapt, este – ce fel de copiii ne dorim. Nişte roboţi care reproduc manuale sau nişte oameni liberi care să gândească singuri folosindu-şi toate resursele de imaginaţie, toate abililtăţile cognitive, toată bucuria de a cunoaşte şi de a cerceta cu neobosită curiozitate ceea ce-i înconjoară?

Educo, Educare, Educavi, Educates (suma lui Lego, Legere, Legi, Lectus şi a lui Scribo, Scribere, Scripsi, Scriptus care nu pot fi despărţite una de cealaltă) se traduce educaţie, pregătire, ridicare. Şi nu prin eliminare se obţin acestea, ci printr-un sistem pedagogic inteligent care să pună în centru copilul.

Cristina Andrei, Scrisul face bine

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.